La scurt timp după ce am născut, mama unei foarte bune prietene mi-a dat o idee pentru care îi voi mulţum peste ani şi ani. Un cadou pentru mine dar şi pentru fiul meu, D. I-am deschis un cont de mail, pe care îi scriu din când în când.
Până acum i-am povestit despre prime dăţi în primul an de viaţă, prima mâncare solidă, prima supă, prostioare aparent, despre primii paşi, prima vacanţă, prima plimbare în parc, despre momentele in care mă simteam vinovată faţă de el, prima oară când am plâns faţă de el, când am vrut să mă ierte pentru că am ridicat tonul.
Contul de mail îl va deschide la 18 ani sau 14. Nu am decis asta încă. Sigur, asta dacă nu crapă internetul până atunci şi nu uit parola..18 ani, vă daţi seama ?!:)
Şi dacă cumva nu mai există mailuri sau nu mai ştiu parola, am ales şi varianta unui jurnal în care scriu, pentru că scrisul de mână transmite emoţii. Scriu lucruri diferite, evident, iar în general pe mail aleg să trimit multe poze pentru că e mai uşor.
Văzusem multe filme siropoase în care personajul principal lăsa o asemenea moştenire sentimentală puternică unui copil, pentru că părintele era pe moarte şi nu mai apuca să îşi vadă copilul crescând. Dar mi-am dat seama că nu trebuie să fie aşa de tragic totul.
Pot alege să comunic în viitor cu copilul meu, sub aceste scrisori scrise şi mailuri, chiar dacă sunt sănătoasă. Aici voiam să ajung, de fapt. Să vă spun că este foarte ciudată senzaţia să îi descriu copilului ce simt şi trăiesc acum, împreună cu el, dar gândindu-mă la el ca la un adolescent. Pur şi simplu mintea mea nu concepe cum va arăta el, ce pasiuni va avea, dacă îi vor plăcea în continuare îngheţata şi biscuiţii făcuţi mine sau le va prefera pe cele din comerţ, de duzină? Îi va plăcea să stea în faţa calculatorului sau afară, ca şi acum, să se joace în aer curat? Va fi un om grijuliu, protector? Ce filme şi cărţi îi vor plăcea? Ce muzică va asculta?
Pentru mine scrisorile, agendele şi caietele cu tot felul de idei scrise când eram copil şi adolescentă sunt cele mai preţioase amintiri, pentru că sunt exact asta, AMINTIRI care mă poartă în altă lume. (şi nu mă chinuiesc).
Am o cutie de amintiri şi din când în când o răsfoiesc. M-am mutat de vreo 5 ori în ultimii ani şi mereu am luat-o cu mine. Dacă m-ar întreba cineva care este cel mai de preţ lucru material pe care îl am, ar fi această cutie. Am acolo câteva reţete ale mamei cu scrisul ei, poze cu ai mei tineri, dinainte să devină părinţi, dar şi după, cu mine şi cu sora mea, bileţele trimise in timpul orelor, postere cu Michael Jackson şi o poză cu Mădălina Manole cu autograf pentru care mama a stat mult timp la coadă, după un concert lpe litoral la teatrul de vară.
Pachete de tigări goale, brăţări de când eram rockeriţă cu acte, broşuri din locuri turistice, bilete de avion de prin delegaţii, scrisori între prietenele mele la care acum ne amuzăm împreună, o felicitare de 1 martie pe care i-am scris-o mamei, mici obiecte care cândva au avut o însemnătate. Toate adunate înseamnă viaţa mea de până acum, la 32 de ani.
Mă gândesc deja să fac o nouă cutie, dar de fapt cred că deja am început cu mailul..o cutiută de amintiri online pentru fiul meu.
Voi cum preferaţi să vă ţineţi amintirile? Sunt foarte curioasă dacă v-aţi adaptat la vremurile tehnologiei sau aţi rămas cu sufletul în trecut, ca mine.
Leave a Reply