Știți zicala aia: “ce nu face un părinte pentru copilul lui?” Pe mine dacă m-ați fi întrebat acest lucru până acum 2 zile, v-aș fi zis că nu aș pierde vremea la mall: ) Nu vedeți legătura? Să vă explic: nici mie nici soțului nu ne place să ne plimbăm prin mall, și să admirăm vitrinele, să pierdem vremea sprijinind vitrinele magazinelor. Mă rog, nu știu cărui bărbat îi place.
Noi suntem oamenii care dacă vin la mall, sunt pe fugă și pentru a cumpăra ceva după un plan bine definit. Nici măcar pe mine personal ca femeie nu mă mai atrage aglomerația magazinelor și falsitatea unor lucruri materiale pe care se pune prea mult preț. Mai fac câte o escapă când pot, dar nu se întâmplă nici măcar lunar asta.
Canicula din weekend m-a făcut însă să îmi încalc principiile, pentru că suntem și acei oameni care nu au aer condiționat. Nu puteam chinui copilul în casă, săracul nici nu putea dormi sâmbătă, așa că ne-am pus hainele frumoase și ne-am dus la mall la locul de joacă.
Cred că pot număra pe degetele de la 2 mâini, de câte ori am fost cu el la mall. Cam tot de atâtea ori am fost și eu singură în ultimii 3 ani.
Am plătit intrarea la locul de joacă, dar cu greu s-a lăsat convins să intre cu mine cu tot. Am încercat vreo jumătate de oră să îi spun ce frumos e înăutru, cum se poate juca cu alți copii, dar de fiecare dată când un copil se apropia de el, venea la mine, sau îmi zicea că vrea jos și să vin lângă el. Primul instinct a fost să îi zic că nu se întâmplă nimic. Așa am fost și noi învățați, nu ?
Apoi am coborât efectiv la nivelul lui, în genunchi, și au năvălit peste mine 3-4 copii care alergau și urlau. Și mi-am amintit brusc: copiii sunt răutăcioși, fără să vrea pentru că își testează limitele, dar sunt răutăcioși, competitivi și lăudăroși. Cum aș putea eu să îi spun că e ok în lume, când nici mie nu îmi place când sunt la un eveniment unde nu știu pe nimeni?! Stau izolată într-un colț și aștept să văd pe cineva cunoscut cu care să vorbesc.
Uite așa, am mai învățat ceva înainte să îl duc la grădiniță: că învață cum să se certe dar și cum să se împace și că nu îl pot proteja mereu. Îmi este atât de greu să îi explic acest lucru pentru că, nu-i așa, vrem să fim lângă copiii noștri mereu. Trebuie să învăț și eu să îi mai dau drumu cordonului ombilical.
După câteva minute în care contemplam, am mai primit o lecție. O fetiță de vreo 5 ani, mai mare ca D., s-a lipit de noi și brusc s-au jucat împreună. Așa de mult i-a plăcut de ea, încât fata îl chema în diverse locuri, iar el mergea, zâmbind, fără să zică pâs, deși cu mine nu a vrut de nici un chip. Inițial m-a încântat noua prietenie.
L-a luat de mânuță și au urcat în spațiul unde adulții nu au voie. Până aici! În acest moment am simțit cum mă hiperventilez și căutam o pungă de hârtie: eram în spatele lui și mă uitam cum o blondină de 5 ani, dulce foc, îmi ia băiatul și pleacă cu el, undeva unde eu nu pot interveni. Și m-a lovit rău: o să fiu soacră cândva, și una geloasă, din aia care nu îmi place mie. Oi fi eu bună la suflet cum mă știe lumea, dar cu copilul meu … sunt prea protectivă.
Revenind la romanța dintre fi-miu și fetița blondă mai mare decât el, s-a terminat brusc, cum a și început. Din fericire pentru mine, de data asta, el nu i-a simțit lipsa:)
Uitându-mă la toți copii aceia care se alergau, se trăgeau de cozi, de pantaloni, mă gândeam: oare și eu mi-am cunoscut soțul când eram mici? Sau alți iubiți? Dacă ne-am jucat împreună sau ne-am furat jucăriile într-un parc ? Dacă ne-am jucat cu bip în țărână?
Eu, D. și o mătușă venită în vizită, am savurat apoi câte o înghețată. Am vrut să îi iau la pahar, ca să nu mai mănânce și cornet dulce, dar apoi mi-am dat seama, că i-aș fi răpit fericirea pură de a linge o înghețată. Habar nu aveți câtă fericire am văzut în ochișorii lui. Apoi ne-am făcut poze, și ne-am prostit pe la locul de joacă și în magazine.
Hai că e bine și cu canicula asta, dom’le! Te mai scoate din casă, zău așa!
Leave a Reply