Am aşteptat ceva timp ca să pot scrie acest articol pentru că abia acum pot să râd pe seama celor întâmplate.
Într-o dimineaţă ce anunţa prima zi de caniculă oficială din această vară trebuia să plec la oraş.
Plec devreme, ca să nu prind nici trafic, nici căldură multă în maşină. Ora 6 dimineaţa. Copilul a rămas cu soţul, eu mă sui în maşina parcată ca de obicei, în garaj. Deschid poarta care e pe şine (n-avem bani de fiţe cu telecomandă), şi mă urc înapoi în maşină. Dau în marşarier. De obicei, mă uit în oglindă şi nu dau cu spatele tare, dar de data asta nu am văzut că poarta alunecase pe şine înapoi şi… s-a auzit o buşitură.
Înainte să îmi sară lumea în cap că putea fi copilul prin preajmă, îi liniştesc spunându-le că niciodată copilul nu stă jos când merge maşina. NICIODATĂ.
Revenind. Soţul a ieşit pe geam în secunda 2, cu ochii căscaţi (deşi dormea şi a sărit ca ars din somn), parcă nevenindu-i să creadă ce făcusem. Ştiţi cum se freacă copiii mici la ochi când le e somn? Aşa şi Ş. 🙂 Eu ies din maşină, nici mie nu îmi vine să cred, între noi fie vorba, dar eu am ales să nu mă enervez pe mine, dar nici nu puteam să râd.
Maşina a primit nişte ALTE zgârieturi, iar poarta.. poarta nu mai putea fi pusă la loc. A sărit de pe şine şi s-a îndoit. În zadar am încercat noi să o punem amândoi la loc. Mai nasol e că avem câini care abia aşteaptă să fugă prin sat.
În ţipetele şi reproşurile lui Ş. am plecat pentru că întârziam la oraş. Câinii erau condamnaţi la viaţa în casă, şi pipi în lesă.
Pe drum, primeam sms-uri de la Ş. că trebuie să schimbăm poarta, plus date concrete despre câte zeci de milioane de lei ne-ar fi costat să punem o poartă nouă. Norocul meu a fost că a doua zi au venit în vizită socrii, iar socrul meu este mare meşter. Nu există lucru pe care să nu îl repare, vă jur. Aşa că am stat liniştită. Din fericire, a reparat poarta! Am scăpat ieftin.
După câteva zile în care deja subiectul nu mai reprezenta un focar de nervi pentru soţ, ci mai degrabă unul de făcut miştouri pe seama mea, probabil că şi copilul a început să reţină informaţii. Cert e că la un moment dat, ne-am suit amândoi în maşină.
Când să dau cu spatele, îl aud pe D. : „Mami, nu intra cu maşina în poartă. A reparat-o bunu (bunicu)!!”. Vă daţi seama că am bufnit în râs cu toţii, dar în acelaşi timp în sufletul meu era un moment de mândrie: copilul a gândit aşa ceva .. că pot să mai intru încă o dată în poartă cu maşina… ce bine mă cunoaşte ăsta micu’!
THE END… or not:)
Leave a Reply