Al cui timp se curge mai repede: al lui sau al meu? Al cui timp e mai prețios? Cred că noi funcționăm după regula: primul venit (pe lume), adică noi credem că timpul nostrueste mai valoros decât al unui copil, care oricum nu realizează când trece timpul. Ei bine, am aflat de curând că ține de noi, părinții să îi învățăm de mici valoarea timpului. Și că 10 minute în fața televizorului sau calculatorului sau în parc, trebuie să fie 10 minute care să nu se transforme in 30, doar pentru că ne este nouă adulților în avantaj și că „oricum ei nu stiu să citească ceasul”. Da, la 2 ani și jumătate, D. nu știe să citească ora, dar a învățat că are voie doar X minute să facă un anumit lucru.
Noi, ca și adulți, avem deja bine definită o rutină pe care o urmăm, mai mult sau mai puțin ca la carte. De exemplu, atunci când trebuie să mergem la cumpăraturi, sau la muncă, sau la medic, ne facem un traseu in cap în funcție de anumiți factori dar nu îi comunicăm și copilului ce urmează să facem.
Pe mine m-a tras de mânecă cineva recent, și mă bucur că a făcut-o, explicându-mi că deși e mic, trebuie să îi explic și copilului unde mergem și de ce. Până la urmă, e cam nasol să te ia cineva din scaunul de mașină și să te tot mute de colo colo, iar tu să nu știi unde urmează să mergi. Recunosc că nu mi-ar plăcea.
Așa am realizat că timpul nu e al meu sau al lui. Este al nostru și trebuie să îl împărțim astfel încât să ne ajungă tuturor. Dar cum facem asta? Cine cedează? Firesc, veți spune că e mai important să mergem la cumpărături și să gătim, decât să se joace copilul în parc. Așa aș fi zis și eu acum 3 ani. Acum nu mai cred asta. Cred că dacă am un copil fericit și îi îndeplinesc nevoia de a face ce dorește, este timp câștigat de ambele părți.
De ce e mai puțin important să ne jucăm sau să ne plimbăm în parc, în loc să facem curat? Cine spune asta? Ia încercați să îi explicați unui copil. Eu când am încercat mi-am dat seama că nu am argumente. Pur și simplu.
Și încă nu am ajuns în etapa DE CE-urilor:)
Leave a Reply