Faptul că sistemul de sănătate de stat este la pământ, nu ne mai miră și nu mai reprezintă o știre. Dar când îl declarăm mort de-a binelea?  Ce ar trebui să se întâmple ca să îl scoatem de pe ventilația mecanică? Medicamente, vaccinuri, sau leucoplasturi nu există, paturi curate, săli și ustensile igienizate sunt cel mult rare, nu avem dotări, aparaturi medicale perfomante, sau nici măcar, un amărât de tomograf în spitale județene.

Ce fel de țară suntem în care această informație, că sistemul de sănătate e în colaps, nu mai reprezintă nimic nou, nimic spectaculos? Bine măcar că mai există încă presă care să scoată la iveală toate aceste mizerii și că în era digitală putem filma și înregistra tot! Sigur, doar ca să mai aflăm noi, nu că s-ar face ceva pentru a opri prăbușirea sistemului din toate temeliile.

Pur și simplu nu îți mai vine să te revolți doar pentru că așteptările oricum sunt foarte joase. Și nu putem fi de condamnat. Când alergi haotic de la un spital la altul, sau dai telefoane, încercând doar să obții măcar niște informații de bun simț: unde poți face o anumită analiză, la ce medic, când il găsești pe medic în spital,  de ce acte ai nevoie, etc.. te lovești de obstacole și devii și tu imun.. devin inert ca sistemul. Te resemnezi, și cred că acesta este și scopul.. Să te resemnezi că nu are rost să stai pe drumuri o lună ca să iei o hârtie și o stampilă pentru o analiză,  iar când reușești, expiră valabilitatea trimiterii. Îți faci cruce și zici:  Aia e, cum mi-o fi soarta.

Când e vorba de copil însă, NU TE RESEMNEZI, ci lupți mai cu vehemență, te înarmezi cu răbdare, suni la spitale unde ba te pun pe hold, ba te transferă de la centrală la informații, de la informații pe secție, de la secție înapoi la centrală și tooot așa. După ce deja te împrietenești cu centralista, care pe bune, nu prea are o vină, te apuci să suni la privat. Dar ce să vezi .. și acolo aștepți cu săptămânile, chiar cu lunile pentru o analize plătite. (și nu ieftine, aș adăuga). Mă refer la analize imagistice: ecografii, tomografii, RMN-uri. Dacă acum cu atâtea centre private, cunoscute și mai puțin cunoscute durează și o lună o programare, cum am fi fost dacă ne bazam doar pe stat?

Când vom ști că mai avem o șansă cu sistemul de sănătate? Eu știu că am avut o șansă și una enormă care ne-a scăpat printre degete: Vlad Voiculescu. Măcar știu că astfel de oameni nu sunt o himeră și mai pot spera că măcar peste 4 ani, cu puțin noroc mai puțin.

Multă vreme nu i-am înțeles pe cei care spuneau că pleacă din țară din cauza sistemului. Mă gândeam că nu îmi va fi niciodată așa de rău încât să nu mă descurc prin spitale.. În plus, avem și un sistem privat, mi-am zis eu. Tare m-am înșelat.  Despre privat, data viitoare.