Romanul „Mai înalt decât cerul”, scris de Virginie Grimaldi, este recent apărut în limba română la Editura Univers. Este poate cea mai personală carte pentru că a început să o scrie cu gândul la tatăl său care a murit înainte ca ea să termine cartea.
„Am avut nevoie să continui relația cu tatăl meu… scrisul a fost modul de a transforma această durere”, a scris Virginie Grimaldi într-un interviu acordat publicației Journal du Montreal.
Mereu m-a cucerit simplitatea și naturalețea cu care scrie Virginie Grimaldi, în special mesajele de început și de final ale cărților ei. Ni se adresează nouă direct și îi simți emoția când scoate la lumina tiparului un nou roman. Mesajul este unul personal, legătura dintre autoarea și cititor este parcă vizibilă.
„Dragă cititoare/cititorule, Vă încredințez cu multă emoțiie al zece-lea roman al meu, o poveste care îmi este foarte aproape de inimă. Sper că Elsa și Vincent vor ști să vă emoționeze și să vă facă să râdeți, sper că vă va face și vouă tot atâta plăcere să-i însoțiți în drumul lor câtă mi-a făcut mie.
Vă doresc o călătorie frumoasă în compania lor.
Cu toată prietenia mea, Virginie”
Doliul este un subiect greu de abordat pentru că riști ca cititorul să închidă cartea dacă nu poate gestiona durerea și mai mult dacă se identifică cu ea.
„Mai înalt decât cerul” tratează doliul prin prisma a două personaje – Elsa și Vincent – și modul în care fiecare dintre ei se raportează la pierderea cuiva drag: Elsa îl pierde pe tatăl ei, omul pe care pare că acum îl apreciază mai mult decât atunci când trăia și pe care l-a iubit totuși enorm, chiar dacă părinții au divorțat. Vincent pierde persoana iubită. Două tipuri de doliu, fiecare cu particularitățile și stările sale.
Recomand cartea celor care au suferit recent o pierdere pentru că Virginie Grimaldi reușește să atingă exact punctele pe care le simți atunci când nu vrei să renunți la cel drag, stările prin care treci se normalizează atunci când le vezi și în personaje.
Elsa lucrează la pompe funebre, iar Vincent este scriitor. Cele două personaje se întâlnesc în holul unui cabinet de terapie și au același psiholog, doctorul Chaumet.
- „Am văzut o grămadă de povești tragice. Am văzut mulți morți. Te obișnuiești, cu timpul. La Început mă impresiona, chiar am crezut că trebuie să mă reorientez, dar în cele din urmă nu cadavrele sunt cel mai greu de îndurat. Cel mai greu de îndurat este suferința celor rămași în viață. Cu asta nu reușesc eu să mă obișnuiesc. În fiecare seară iau cu mine câte un pic acasă“.
Doliul în povestea Elsei curge natural, în stilul caracteristic al lui Virginie Grimaldi, în care dă detalii specifice pe care le simți, le miroși sau le auzi din trecut îmbinându-l cu prezentul. Așa te face să te îndrăgostești de relația pe care Elsa o avea cu tatăl ei pe care l-a pierdut, personaj care nu apare în carte decât prin amintiri. Imposibil să nu recunoști pașii durerii prin care trece Elsa.
Relația cu tatăl pe care l-a pierdut Elsa continuă prin amintirile sale, prin lucrurile lui, locuința, familia rămasă și devine mai puternică.
„A trebuit să golim apartamentul. (…) Nu voiam să mă ating de nimic, nu voiam să dau nimic, să arunc nimic. Totul îi aparținuse, el alesese fiecare dintre obiectele de acolo“. (pag 71)
„Primul reflex a fost să îl sun pe tata să îi dau și lui vestea. Am deschis lista cu favorite, am selectat Tata și am apăsat Sună, înainte să-mi dau seama. «Trebuie să îi povestesc asta lui tata». Nu i-am șters numărul”. (pag ’70)
După pierderea tatălui, Elsa își dă seama căutând prin amintiri, că simțul umorului nu e moștenit de la tatăl ei și a apărut ca o necesitate în copilărie, pentru a-și proteja tatăl și a-l vedea fericit:
„MI-am dat seama de ceva ce e în același timp și frumos și trist. Mă uitam prin fotografiile tatălui meu. (…) Clasa a VI-a este anul în care tata s-a întors într-o seară de la muncă, m-a strâns în brațe ș îmi-a spus: «Sunt nefericit». Anul în care s-a apucat de băut, în care a fost dat afară de la serviciu, în care i s-a pus sechestru pe mobile, în care a început să meargă în fiecare vineri sera la biroul de ajutoare alimentare. Clasa a șasea e anul când părinții mei au divorțat. Nu eram o fetiță amuzantă, am devenit așa pentru că voiam să îl fac pe tata să zâmbească din nou“. (pag 98-99).
Una dintre frazele care a rămas cu mine face referire la trecerea timpului și cum îți continui viața:
După trei ani: „Tată. M-am trezit cu dorul în gât. (…) Intensitatea rămâne neschimbată, e aceeași ca în prima zi, de nesuportat, de neînțeles. Nu te obișnuiești cu absența. O tolerezi, o suporți. Ce altceva ar fi de făcut? (…) Nu doare mai puțin cu tipul. Te doare mai puțin des.
Viața lui Vincent, cea de scriitor este spațiul unde intuiesc că Virginie Grimaldi a lăsat bucăți din ea, sau cel puțin din ceea ce simte uneori un autor:
„Nu-mi aleg subiectele, pur și simplu îmi vin în cap și nu-mi dau pace până nu le aștern pe hârtie. E momentul meu preferat pentru că urmează deseori după certitudinea că nu mai am nimic de povestit. Îmi închipui că s-a terminat, că am scris tot ce aveam de scris, și pac, exact când pun apă la fiert pentru paste sau în cine știe ce altă activitate la fel de pasionată sunt prins, mă lovește ideea“.
„Inspirația. Sunt mereu întrebat de unde vine, dacă există o rețetă. N-am niciun răspuns și probabil că sunt tot atâtea cazuri câți scriitori. Îmi cresc urechile, mi se deschid ochi în ceafă, simțurile îmi sunt la pândă, sunt o antenă, captez totul, miez, diger“.
„Abia după ce scriu cuvântul sfârșit, cititorii îmi apar din nou în minte, mă întreb dacă vor veni la întâlnire“.
Vincent trece și el prin pierderea cuiva drag însă abia după câteva zeci de pagini aflăm adevărul, o revelație care te face să îl vezi cu alți ochi.
Spuneam că cele două personale se întâlnesc în cabinetul de terapie, în sala de așteptarea și o serie de evenimente duc la interacțiunea dintre cei doi, interacțiunea atât de interesant conturată de Virginie Grimaldi. Replicile lor sunt pline de un umor aparte pe care pur și simplu nu îl intuiești. Nu poți să îți dai seama ce urmează să spună Elsa sau Vincent. Acest umor îi leagă pe Elsa și Vincent într-un mod unic.
Fără să divulg mai mult, spun doar că în final, autoarea trece peste ani ca să ne lase un portret complet al personajelor.
Ca de obicei, la finalul oricărei cărți scrise de autoarea franceză, sunt câteva pagini adresate direct cititorului.
„Vă mulțumesc pentru prezența voastră vă mulțumesc pentru că mă citiți, pentru că împărtășiți cu alții poveștile mele, vă mulțumesc pentru că îmi scrieți, pentru că am venit în întâmpinare, vă mulțumesc pentru că v-ați alăturat visului meu din copilărie și l-ați făcut mai înalt decât cerul“, sunt ultimele cuvinte de mulțumire.
„Mai înalt decât cerul” este al zecelea roman al lui Virginie Grimaldi. În 2020 și 2021 ocupa locul 2 în top 10 al romancierilor francezi cu cele mai multe cărți vândute.
Alte recenzii ale cărților lui Virginie Grimaldi scrise de mine:
Leave a Reply