Sunt mamă până în măduva oaselor. Nu mai am scăpare. Sunt mamă atunci strâng după copii și îi întreb de ce nu o fac ei, sunt mamă când îi bat la cap să citească sau să facă teme, sunt mamă când le zic că nu așa se face un lucru, sunt mamă panicată când nu mănâncă destul sau când se lovesc, sunt mamă când îi grăbesc să ieșim pe ușă, sunt mamă când mi-aș dori un pic de liniște. Sunt mamă și nu credeam că o să ajung să îmi înțeleg părinții. Și adevărul e că este imposibil ca părinte să nu ajungi la zicala: câtă dreptate avea mama/tata. Și îți vine să mori de ciudă că nu le poți spune poate și mai ales te “rușinezi” pentru că ți-ar plăcea să dai timpul înapoi și să le zici: Voi mă iubeați și mă protejați când eu trânteam uși și dădeam ochii peste cap.  Așa e legea firii, așa-s etapele vieții.

De obicei treaba asta cu zicala apare pe la preadolescență. Când copilul capătă puțina autonomie și ție ți-e cam frica să i-o dai.

Cât îl lași să ia decizii mai grele? Singur acasă? Să meargă pe jos singur? Să dea drumul la aragaz.. Cum faci așa încât să fie în siguranță dar să creadă că face și ce vrea el? 

Niciodată ca părinte nu ai cum să nu dai greș pentru că nici nu poți și nu trebuie să îi fii pe plac mereu copilului tău. De ce ai mai exista tu ca părinte atunci? Care ne-ar fi menirea dacă nu aceea să îi deranjăm la adolescență și să îi hrănim în copilărie?

Recent am discutat cu prietenele mele despre viața copiilor în ziua de azi: telefon, rețele sociale, un alt tip de mediu în care ei cresc. Tot discutând mai mult sau mai puțin în contradictoriu, ne-am dat seama că totul ține de perspectivă. Ele nu au copii așa că firește se simt mai aproape de vârsta adolescenței și n-au filtrul de părinte dezvoltat. Acea panică ce se acutizează pe măsură ce copilul înaintează în vârstă.

Totuși și eu când stau de vorbă cu adolescenții prietenilor mei încerc să fiu mamă cool, dar când e vorba de copiii mei, intervine filtrul de adult. Când apare oare acest filtru? Ni se instalează singur după ce naștem? E ca un update, un firewall de care nu mai poți scăpa decât dacă instalezi altul și mai dur?

De ce odată ce devii părinte ți se încețoșează din minte viața de adolescent? Adică n-am uitat prostiile pe care le făceam, dar acum mă mir cum de le-am supraviețuit.. De ce adulthood-ul primează? Gândurile negre, scenariile, pericolele, totul se amplifică și iese în față, dă la o parte tot ce era cool din adolescentul din interiorul tău și te face un om mare și plictisitor, fără niciun fun. Putem face ceva în sensul ăsta? Să fim mai mult de partea copiilor și mai puțin părinți? E indicat oare?

Totuși cred că filtrul de adult e acolo ca să ofere siguranță, dar ajunge să deranjeze, să cicălească, să ….te transforme în părinte, practic.

Uneori când îi dau ceva ce își dorește mult cel mic și știe că în mod normal nu i-aș da, apreciază gestul și-mi sare în brațe: Ești cea mai bună mamă din lume, îmi zice. Sunt oare și atunci când iau decizii pentru protecția lor deși lor nu le pasă în veci de așa ceva? Sau mă protejez pe mine să nu fiu rănită nici eu nici ei?