De ce nu putem sta în prezent? De ce îl luǎm ca atare sau considerǎm inconfortabil momentul de acum? 

Când stau seara in pat cu copiii reusesc sǎ mǎ liniştesc. Timpul se opreste, nu mǎ mai gândesc ce am de fǎcut mâine sau ce n-am fǎcut azi ( asta o fac când mǎ culc eu:). 

Când adorm copiii mǎ uit la fiecare in parte şi fie îmi amintesc de ei mici şi mǎ gândesc, “doamne, când au crescut, cum a trecut timpul, oare m-am bucurat suficient de ei?” 

Sau mǎ gândesc apoi cum vor fi peste ani când nu îi voi mai mângâia ca sǎ îi adorm pentru cǎ vor adolescenti, cǎ îmi vor închide uşa în nas, cǎ va fi greu.. Mintea nu mǎ lasǎ parcǎ sǎ savurez momentul de ACUM, sǎ mǎ bucur ACUM cǎ ei mǎ iau încǎ în brațe, cǎ mǎ cautǎ din priviri, cǎ unul vrea sǎ îi citesc la culcare, cǎ fratele lui mǎ cheamǎ.

Mǎ bucur de clipe din prezent dar parcǎ nu le cuprind suficient, aşa cum ar trebui şi din fricǎ, fug spre trecut ( unde acum ştiu cǎ ími era bine atunci nu o ştiam), sau spre viitor. 

Ba chiar uneori mǎ simt vinovata de parcǎ n-aş fi recunoscǎtoare pentru ce am.

Îmi doresc sǎ învǎț mai bine cum sǎ stau pe loc, acum.