Copiii noștri vor avea altfel de vacanțe de vară. Poate nu vor sta la bunici, pentru că părinții de azi sunt mai protectivi și nu vor să îi lase cu bunicii care îi răsfață cu dulciuri și îi lasă să se uite mai mult la desene. Poate nu vor ieși în fața blocului sau în parc să se joace șotron, frunza sau țară, țară vrem ostași. Vor avea cu siguranță o vacanță de vară diferită de cea pe care noi o trăiam în copilărie. Se vor juca mai mult pe ecrane, vor vorbi pe telefon cu prietenii, nu la geam sau bătând în țeavă, poate vor și citi de gura noastră. Vor avea playdates în funcție de programul nostru al adulților. Știu, e ciudat că joaca nu mai e joaca pe care noi o știm, care ne-a plăcut atât de mult când eram mici. Joaca nu mai e niciodată nesupravegheată, joaca nu mai e liberă. Mereu un adult dă indicații, vrea să ajute, se bagă peste jocul copii.

Probabil vor fi însă mai cuminți decât eram noi, tocmai pentru că veșnic cineva stă cu ei și nu vor face mai multe trăsnăi.

Dar se vor și plictisi, și nu, nu este sarcina noastră ca părinți să îi scoatem din această stare. Și ne vor stresa cu chestia asta, și ne vor scoate din minți la fiecare 3 secunde. Rezistați!

La primul copil m-am chinuit să îi umplu fiecare secundă lui D., să mă joc cu el, să fiu disponibilă mereu, să las totul pentru el pentru că așa scria prin cărți. Nu știu cât de bine a fost, nu voi ști niciodată. E unul dintre acele lucruri la care nu vom cunoaște răspunsul decât poate peste vreo 30 de ani, când ajunge copilul la terapie 🙂 Dar nu-mi pare rău.

Fratele mai mic, în schimb, se joacă fără mine, dar foarte mult cu fratele lui. Într-o zi, când D. a plecat la joacă la un prieten micul Blond zice: Și eu acum ce fac? Mi s-a rupt sufletul când mi-am dat seama că pentru el fratele cel mare este cum am fost eu pentru D: partener de joacă.

Când se plictisește D. și se tot plictisește, am înțeles că trebuie să îl las cu disconfortul acesta ca să caute el soluții. Dacă eu îi tot enumăr idei nu fac decât să îl irit și mai tare. Prima mea replică inevitabil este:

-Citește o carte.

Asta ar fi echivalentul a ceea ce noi știm ca: mai pune și tu mâna pe o carte. Apreciați totuși că am alt ton.

-Nu vreeau, zice el scurgându-se la propriu pe jos. Știți faza, nu ? Ați trăit-o sigur sigur.

-Desenează ceva.

-Nu vreeeau.

-Fă lego.

-Nu am cheeeef.

-Știu, fă exerciții din caietul pe care ți l-am luat cu jocuri.

-Nuuuuu.

– O să inventez ceva.

-Super, zic eu, fericită că am scăpat.

După 7-8 ani, nu mai ține de noi să le întreținem acest plictis. Își vor dezvolta singuri imaginația dacă îi lăsăm în pace și respirăm. Vă recomand un interviu pe tema plictisului, cu Oana Moraru, din pandemie. 

Va fi o vară lungă, pregătiți-vă, dragi părinți, colegi de suferință. Promit să trecem împreună peste ea, cum putem mai bine! Caut tabere și idei cum să mai petreacă timpul copiii, dar fără stres și presiune pe noi și pe ei. It is what it is. Fiecare copil cu vara lui!

Foto: Pixabay