Îmi schimbam stilul de scris în funcție de prietene. Cel mai mult îmi amintesc că am jonglat cu tipurile de scris în gimnaziu, printr-a 7-a și a 8-a, apoi puțin și în liceu. Colega mea de bancă din generală scria de tipar, și mi se părea așa o revoluție, mai ales că diriginta noastră, profesoară de limba română nu prea părea să fie de acord cu acest stil de scris. Mie mi se părea cool. Am încercat să o imit dar nu prea reușeam, eu având și un stil mai alungit și ascuțit al literelor.
Apoi am avut o perioadă în care scriam spre dreapta, apoi drept, apoi în alt an scrisul se înclina spre stânga.
O altă prietenă avea niste pixuri colorate, aduse din Germania de îți era drag să scrii.
Cu toate astea, niciodată nu mi-am înțeles mereu scrisul și deși când eram la școală nu-mi plăcea să scriu pagini întregi după dictarea profesorilor, acum mă calmează, mă liniștește. Scriu de mână chestii ușoare, la repezeală, de zi cu zi, listă de cumpărături, dar și lucruri care necesită gândire: uneori jurnal, alterori planuri, idei de articole, de călătorii, planuri. Nu aș putea cred să scriu de mână un articol, mi s-ar părea bizar acum. Mă răzgândesc de multe ori când scriu ceva (paradoxal, acesta a curs lin însă, nu am stat mult pe el).
Totuși, când am început să lucrez în presă și ieșeam pe teren scriam ce aveam de relatat pe foi și din nou, abia îmi înțelegeam scrisul. Mai am și acum agende din generală sau din primii ani de reporter când scriam de mână. Sunt o comoară pentru mine. Între noi fie vorba, cred că multele agende și oracole de completat ne-au întreținut scrisul.
Mai jos vă las două exemple din cel mai frumos scris al meu:) În clasa a 7-a sau a 8-a.
Scrisul copiilor
D. scrie împrăștiat, strâmb și urât. Nu pot să neg asta, dar are abia 8 ani. Nu pun accent pe felul cum scrie, cât timp scrie corect. Nu mă aștept la caiete caligrafice de la un băiat mai ales, nu are răbdare, se grăbește. O să își mai schimbe scrisul de multe ori, ne-a zis și învățătoarea. M-am bucurat de fiecare literă când a scris-o, mă bucur și acum când îmi trimite bilețele pe sub ușă, sau când scrie povești și cărți, cum zice el. Scrisul de mână are farmecul lui în primii ani de viață, asta e clar.
Dar totuși, o mai fi important scrisul de mână ? De ce credeți că da, sau că nu?
De exemplu, finlandezii au fost primii (și sunt încă singurii cred) care au renunțat la scrisul de mână la școală, în 2016 pe motiv că scrisul de mână e inutil. Bun, poate fi inutil în societate după 18 ani, dar până atunci? Oare nu îmbunătățește și memoria? Atunci când scrii apare și acea memoria vizuală. Nu învață copilul să aibă răbdare? Sigur, există și posibilitatea frustrării când nu reușește, dar asta e valabil la orice în viață. Mai țineți minte “porcii” făcuți cu stiloul?
Mie mi se pare că finlandezii s-au dus cam departe. Sunt convinsă că am evoluat mult și că în viața reală nu avem nevoie atât de mult de scris (doar dacă mergi la o instituție de stat și completezi formulare).
Cumva scrisul de mână nu influențează și gândirea? Oare cum ar fi arătat acest articol dacă nu puteam șterge nimic?
Leave a Reply