Este o mantră pe care mi-o spun, când mă simt epuizată. Știi și tu mamă, senzația, nu? Când parcă nu mai poți auzi încă un nu, un plânset, o ceartă stupidă între frați și simți că o iei razna.
De fiecare dată când nu îi refuz pe copii, înseamnă că nu voi avea regrete
Nu te gândi că mă refer aici la refuzurile de genul: vreau ciocolată la prânz, tableta toată ziua și eventual o cafea și o multe jucării sau să nu își facă temele. Nu.
Mă refer la acele clipe când tu, în sfârșit îți vezi de ale tale, ai o clipă să îți tragi sufletul, bei o gură de ceai, sau citești sau te uiți la un serial, sau pe Facebook, și copilul vine să își cere să îl ții în brațe, să îi dai un pahar de apă deși își poate lua singur, să faceți lego sau să colorați, sau să vă jucați ceva împreună. Recunosc că cel mai mult îmi place când doar stăm îmbrățișați și culmea, asta se întâmplă cu cel mare. Micul Blond e argint viu.
Te rog să spui cu voce tare asta, și să accepți ideea, fără judecata care vine inevitabil după. Acel gând fulgerător care te lovește în cap: O să regret dacă îi dau un pahar de apă și dacă nu termin de citit cartea. O să ai impresia că regreți, pe moment. Dar îți garantez că dacă îmbrățișezo acele momente te vei hrăni cu ele în prezent și mai ales în viitor, când vei știi că ai tăi copii te-au avut mereu alături.
Acum, firește că nu sunt absurdă, uneori o mai poți lua ușor razna, dar până să faci asta încearcă să respiri și să spui cu voce tare asta:
Leave a Reply