Pe mine m-ar interesa o compunere a 10-20 părinți oarecare, luați la întâmplare, din București, cărora să le dăm să citească un fragment din acest text, doar până acolo unde Matei aduce caisele acasă.
Iar apoi, fiecare părinte să scrie cum ar fi procedat el în cazul de față.
Cred că vom putea observa că vom găsi 10-20 de stiluri parentale diferite.

Altfel, nu văd de ce faptul că un copil fură fructe dintr-o livadă nu ar trebui să apară într-o povestire. Toate poveștile pe care le citim copiilor (majoritatea, cel puțin) se bazează pe acea intrigă în care copilul face o greșeală sau întâmpină o problemă. Întreaga literatură are la bază, de fapt hybris-ul și o seamă de fapte greșite.

Nu aș zice că textul de față are o oarecare valoare stilistică, dar are potențial de poveste terapeutică, din punctul meu de vedere. Copiii trebuie puși în fața gândurilor lor, până la urmă. Testează, astfel, prin literatură, prin poveste, ceea ce ei nu au trăit. Copilul, pus în fața unei povești de acest gen, nu mai are nevoie să treacă el însuși / ea însăși prin experiența aceasta, ci o trăiește prin pățania lui Matei.
Mulțumesc,