Și dacă nu era prima vânătoare de ouă pentru D., clar o ținem minte. Am fost demnă de James Bond, vă zic.
Să vă povestesc. Doar mă știți că sunt spontană de fel, însă de data asta chiar NU am vrut să fiu. Planurile în viața cu copii sunt greu de respectat, așa că, pentru a nu mă mai frustra când nu îmi iese ceva așa cum mă aștept, am decis să las lucrurile să curgă.
Adică, am hotărât cu taică-su că îi punem câteva ouă de ciocolată prin curte ca să le caute, pentru că tocmai a descoperit jocul în care ascundem obiecte și zicem cald și rece, dar nu am făcut un plan concret când și cum le punem. Am stat pe gânduri dacă să îi zic că le ascunde Iepurașul sau noi. Am mers cu Iepurașul.
Logistic, însă nu m-am gândit cum se va desfășura toată treaba, pentru că fiind de ciocolată nu puteam să le las mult în soare, plus că avem căței (am rezolvat problema rahățeilor, dar nu și a faptului că sunt câini care ar mănânca mai ales ciocolată).
——-
Dimineață, pe la 7 când se trezește copilul, vrea să meargă afară să caute ouăle.( Ouăle nu erau încă ascunse.)
-E cam friguț la ora asta, hai mai așteaptă.
-Dacă mi le iau câinii?
-NU le iau, nu știu ei unde sunt ouăle, stai liniștit.
Pfiu, am mai câștigat niște timp.
Mai trece o oră, soțul ațipește între timp, D. vrea afară. De data asta era cald, nimic nu îl mai oprea.
-Gata, e cald, mă duc să caut ouăleee!
Se duce se îmbracă, se încalță. Eu deja mă panicasem. Ce să fac? Cum să ascund ouăle așa repede fără să mă vadă? Ies apoi din gura mea cuvintele, fără să le gândesc:
-Ieși tu, că vin imediat.
Mi-am zis că mai trag de timp. M-am gândit să ies eu pe la garaj și el pe partea cealaltă a casei, dar nu aveam nici un loc bun de ascunzătoare în zona aia. Plus, riscam să mă vadă.
Iese D. Eu, în casă cu 3 ouă de ciocolată în mână. Îl văd pe geam cum caută disperat, prin iarbă, în singurii copaci (sălcii micute), în ghivece cu flori, tot mai dezamagit că nu găsește nimic. Îl aud prin geam cum zice:
-Mama, cred că nu a lăsat nimic iepurașul!
Mi se topea inima la fel cum simțeam că se va topi ciocolata din mâna mea. Trebuie să faci ceva, Alexo! Gândeșteeeee!Inima imi batea mai ceva ca atunci când dau știri in direct🤦♀️
Gata, îmi vine ideea: D. era în fata casei, deschid geamul de la bucătărie care dă în spatele casei în grădinița cu legume. (mă rog, cu arpagic și alte seminte). Jap, azvârl un ou de ciocolată printre fire de ceapă.
Pfiu, bun, hai că am câștigat timp cu un ou, îmi zic. Acum ascund un alt ou în mânecă, decid să renunț la al treilea. Misiunea e deja prea riscantă. Ies în curte cu un ou pitit în mânecă și, pentru că D. era cu spatele, sar un gardulet și plasez rapid un ou într-un ghiveci.
Gata, îmi zic. Misiune imposibilă POSIBILĂ! I rule! Ce să mai, sunt cea mai ta-re!
În timpul ăsta îl filmam cum caută ouăle:
-Ai verificat in ghivece?
-Da, nu e nimic. Pe aici ai fost tu mama, că te-am văzut când ai venit.
Să moor și alta nu. Shit. Asta înseamnă că dacă va găsi acum oul și înainte știe că nu era acolo, își va da seama că l-am pus eu!
Creez repede o diversiune și îi mut atenția în altă parte ca să iau oul. Îl bag în mânecă.
-Mami, mă duc să duc oul ăsta în frigider, că se topește!
Yes, gata, asta e scăparea mea!
– Du-te, da!!
Și reușesc să îi plasez un ou într-un cauciuc pe post de ghiveci.
Se întoarce cu ideea măreață să pună câinii la căutat ouăle. Și chiar a funcționat, căci dacă nu îl găsea Luna, se topea tot.
Vă las, mă duc să montez filmulețul video, ca să ne amuzăm peste ani și ani când îi voi povesti și behind the scenes sau îi voi da să citească articolul.
Leave a Reply