De mult vreau să scriu acest articol, dar nu știam cum să îl apuc, mai ales pentru că în spate se află o poveste adevărată, a cuiva apropiat, care va rămâne anonim.
Te întreb: crezi că e mai bine să controlezi de mic copilul, să iei decizii pentru el (mă refer la cele facile pe care le poate lua și singur, gen cu ce se îmbracă), să îi găsești soluții? Probabil că e bine doar pentru părintele care știe că deține controlul.
Ce te faci, când încă de la o vârstă fragedă, pierzi controlul asupra copilului? NU te mai ascultă când îi zici să mânânce, să nu mai arunce cu lucruri, să facă curat, să doarmă, să se spele pe dinți, să, să, să. Dar pe termen lung?
CE TE FACI? Te enervezi, te frustrezi, la fel și copilul, poate îi pui restricții și pedepse și mai multe, și uite așa pierzi și frântura de legătură emoțională pe care o mai aveai cu el.
Și ajunge în adolescență unde devine și mai rebel și dacă ai noroc, se întoarce emoțional la tine, mama lui, pe la 20-30 de ani. Dar tu nu ești fericită și mulțumită de viața pe care el o are. Pentru că o mamă își vede copilul mic și la 3- 40 de ani. El, nu știe dacă e fericit sau ce înseamnă fericirea.
Tu, mama lui, care toată viața l-ai îngrijit, l-ai ferit de rele, și l-ai iubit, ai încercat să-i faci pe plac, nu vrei decât ca el să aibă o viață normală. Ce faci când el NU vrea asta? Poți să vrei în locul lui? TU poți, dar nu ajută cu nimic. Îți ștergi în liniște lacrimile, înghiți în sec, te întrebi unde ai greșit pentru că i-ai vrut mereu binele, și dai vina pe viață și prietenii care l-au înconjurat și poate l-au stricat.
Nu poți decide pentru el acum, nu îl mai poți obliga să facă ceva dacă el nu vrea, deși tu știi în sinea ta că e cel mai bun lucru pentru el. Cum de nu vede asta, te întrebi. Poate pentru că mereu ai decis tu pentru el, că nu i-ai respectat și lui deciziile.
Ce putem face noi ca părinți pentru ca ei, copiii noștri să se descurce singuri? Să-i ghidăm fără să le dăm soluții mereu, să nu le spunem ce să facă ci să îi lăsăm pe copii să gândească și să VREA.
Pare ușor de zis și scris. Să stai ca un simplu spectator al vieții copilului e al naibii de greu. Mai am alți cam 16 ani până voi vedea dacă am avut dreptate sau nu.
Leave a Reply