Aveam palmele transpirate, terminam clasa 1. Stăteam toți colegii în fața clasei, ca la un pluton emoțional de executie. In bănci, părinții. Pe piept, atâtnată de gât aveam o bucată de carton pe care era scrisă litera E ( cel mai probabil de la elefant). Undeva în poză o văd pe prietena mea pe care abia o cunoscusem anul acela, și care acum, după 27 de ani (OMG, 27 de ani!!) suportă poveștile despre copiii mei, la orice oră din zi și noapte.

Firește că nu mai știu nimic din poezia despre litera E, dar emoțiile de atunci mă lovesc și acum în stomac, dacă închid ochii. Pentru că în general, evenimentele majore le reținem în funcție de starea de spirit și de emoții. Da, eram copleșită de teamă pentru că trebuia să vorbesc tare, de rușine, pentru că trebuia să vorbesc în fața unor străini. Și ce să vezi, viața m-a adus fix în fața microfonului, unde mă ascultă sute de mii de oameni zilnic, dar care nu văd și pe care nu îi văd.

Uite că azi aș fi avut nevoie să nu simt frica și rușinea. Poate dacă erau mai bine gestionate în copilărie, azi când țin un discurs nu m-aș mai simți că intru în pământ atunci când toate privirile sunt ațintite asupra mea. Emoțiile sunt bune, asta susțin sus și tare. Chiar și frica sau rușinea.  Dar dacă educatoarea/ învățătoarea plus părinții și bunicii  nu puteau atâta accent pe faptul că trebuie să zici alea 3 versuri pe de rost, să zâmbești, poate dacă ni se vorbea despre emoții și ni se explica că ele sunt bune, utile, doar că trebuie să le acceptăm și să le facem față, nu să ne ferim și să le închidem undeva în suflet, poate- poate ajungeam noi toți părinții de azi, altfel. Mai puternici și cu o mai mare încredere în noi. Dar n-a prea fost să fie.

Nu condamn nici educatorii, nici părinții. Fiecare generație s-a descurcat cum a putut.

Serbare clasică VS petrecere la final de an

De când s-au înmulțit grădinițele și școlile private în România, s-a mai schimbat și mentalitatea educatorilor în privința serbărilor. Unii încă mai fac piese de teatru, cu mici poezii, serbare clasică, alții aleg să sărbătorească finalul de an școlar doar printr-o adunare a părinților și copiilor, în care se cunosc mai bine, sau în care părinții se joacă împreună cu cei mici.

Eu urăsc în continuare serbările clasice, tocmai pentru că nu văd rostul în a pune niște copii de 3-5 ani în fața unei clase pline de adulți care judecă și care evident că își încurajează propriul copil, zicând: De ce plângi? Tu de ce nu faci la X? uite la cutare ce frumos a zis poezia? Ai uitat poezia? doar am repetat-o acasă…etc.

Nici lui D. nu îi place. Am fost la fiecare serbare dar nu a vrut să participe. La primele doua chiar am căzut și eu in plasă și m-am trezit lângă copil în mijlocul clasei spunând poezia in locul lui. De ce? Au fost incântați părinții să mă vadă pe mine? Sau să vadă că al meu copil se rușinează ? Care este scopul ? Aleg să cred că orice serbare, până și una clasică în care se recită poezii în fața părinților, poate fi bună pentru copiii noștri dacă le explicăm cum stă treaba cu emoțiile, vorbitul în public, rușinea.

La final, nu contează decât să se simtă ei bine, chit că nu zice poezia. Dacă stă pe margine și se simte bine uitându-se la colegii săi cu admirație, e perfect. Dacă stă în brațele mele și alege să nu cânte și să nu danseze, e perfect. Dar vreau să aibă totuși amintiri frumoase. Sunt etape importante ale vieții, și oricât de timid este, vreau să treacă de această barieră.

Așa că îi zic mereu să se distreze, atât. Restul, nu contează.: dacă uită versurile, dacă vrea să stea lângă mine și nu în fața clasei.

Am avut o serbare de Ziua Mamei parcă în care am fost chemate să facem activități cu copii la gradiniță și a fost super. Altă dată, vara trecută, educatoarea a organzat jocuri cu părinții în curte, în loc de poezii. Ar fi fost minunat dacă participa și D. Vedeți? Copilul meu nu este sociabil și cooperant când e vorba de nici un fel de party. Dar am acceptat asta si incerc să îl ajut să fie mai deschis la prieteni de joacă.

După una dintre serbarile clasice, am decis să vorbesc cu directoarea grădiniței, ca să îi spun punctul meu de vedere, pentru că e o persoană deschisă.

MI-a spus că și ea vrea altfel de serbări dar părinții, atenție da, părinții cer ca cei mici să le zică poezii în fața clasei și să cânte și să danseze!! De ce oameni buni? Uite, acasa, D. toată ziua asta face cântă și dansează. Și dacă nu ar face-o, nu l-aș pune să facă pe maimuțica in fața tuturor, doar așa, că vreau eu. Jur că nu vă înțeleg părinților care vreți ca cei mici să-și etaleze astfel iubirea față de voi, fără să vă gândiți la cât de mult îi afectează pe copiii voștri.