Cum am început ziua, așa am și terminat-o.
Dimineață mă pregăteam să îl duc pe D. la grădiniță. Trebuia să îl luăm și pe frati-su de 6 săptămâni cu noi pentru că plecam cu cel mic la București. Totul era perfect, A. dormea, iar D. mâncase, se îmbrăcase, ne luasem doza de râs, pupat și gâdilat de dimineață, energie maximă. Înainte să termin de mâncat ceva pe fugă, aud că cel mic plânge. D. a vrut să îl mângâie și oh well, l-a mângâiat de l-a trezit. Simt că my left eye is twiching. Firește că mă enervez și încerc să mă calmez. Fac niște calcule grele în cap. Am citit eu undeva că asta ajută să nu te mai inflamezi:) Pe naiba! NU prea funcționează, până nu zic eu tot ce am pe suflet, nu mă las.
– De ce l-ai trezit ?
– Doar l-am pupat, zice nevinovat D.
Îl iau pe cel mic plângând, duc scoica în mașină și las ușile deschise ca să aerisesc. Deja erau 30 de grade cred.
Mă întorc cu bebeluș cu tot în casă să mai iau geanta mea, geanta copilului, rucsacul celui mare, etc. Le duc la mașină, cu bebelușul in brate atârnat de mine și cu D. după coada mea.
Între timp, mașina s-a răcorit: Îl pun pe cel mic în scoică, și pe D. în scaunul lui. Ăla mic începe să urle isteric. Îl scot din centurile scaunului auto ca să îl liniștesc. Nu merg cu el agitat nici până la colț unde e grădi. Se calmează. Îl pun la loc, liniște. Yes! I did it, îmi zic victorioasă. In your face, Murphy!
Not quite, ar zice el, pentru că îmi amintesc că nu mi-am luat sticla cu apă, nu am închis casa și garajul și nu am verificat dacă am închis butelia și geamurile. Mă intorc în casă, las copiii în mașină cu ușile deschise, în fața porții. Evident, cheile de la mașină erau la mine. Cel mic dădea să plângă.
Mă intorc în 40 de secunde, plângeau amândoi ca din gură de șarpe.
ZIc, hai că mă înteleg cu cel mare:
– Ce s-a întâmplat, fraților? De ce plângi, D.?
– Pentru că nu mai veneai!
– Pe bune, D? am stat 40 de secunde! Unde să plec? Eram în casă.
În tot acest timp, văd cu vecina pleacă să-și ducă fata la grădiniță. Iar îmi amintesc că am uitat ceva în casă, și mă întorc. Din nou îi găsesc pe băieți plângând în mașină. Se întoarce și vecina de la grădiniță și eu încă nu am plecat din fața casei!
Într-un final ajung la grădiniță unde,cu chiu cu vai, îl las pe cel mare.
Seara, ora 17, aceeași zi:
D. primește de la o prietenă de-a mea, o căsuță de carton de asamblat și colorat. Se apucă de treabă. Vopsește o parte, apoi zice că el vrea să o demonteze. Firește că eu și taică-su nu vrem să îl lăsăm și îi explicăm bla bla.
Apoi, doamnelor și domnilor, începeeeeeee show-ul serii, cu ….. EU NU vreau să fac baie. Ia ziceți, de câte ori ați auzit placa asta?
Eu prefer să muncesc, să alerg un maraton, să stau nemâncată o zi, să ORICE, decât să duc muncă de convingere cu un copil de 4 ani, o oră pe ceas. Să alerg după el prin casă. Deja îl lăsasem ieri să nu facă baie, dar cu condiția să facă azi. Așa că nu am mai putut ceda. Era vorba de principiu si respectarea promisiunilor. Mi s-a urcat sângele la cap. Mai întâi am încercat linistit apoi pe măsură ce zicea NU apăsat și bătând din picior, mai tare mă enervam. Cum amenințări și pedepse nu folosim, e destul de greu să îl convingi. Nimic nu funcționa. Ba din 5 în 5 minute începea să plângă isteric.
Deja scurgerea timpului nu era în avantajul nostru, ba din contră. Era tot mai obosit și mai puțin cooperant. A început și ăl mic să plângă, ce ziceți. Știți cum e când plâng 2 în același timp? Simți neuronii cum fug în toate direcțiile!
Acum îmi vine mie să mă închid în baie o oră ca să nu-i mai aud.
După 55 de minute, am reușit să îi fac un duș chinuit lui D. de fix 2 minute. Apoi, la culcare: culmea, chiar voia să doarmă. Mi-am făcut cruce cu stânga. De obicei, bebelușul adoarme primul și apoi mă culc eu cu D. în pat ca să mă țină în brațe. Dar ce să vezi, fratele mai mic s-a trezit exact când să ne culcăm noi. Și cu foamea-n gât, deci la taică-su nu putea să stea. Și dă-i și plânge copilul mare că el vrea să doarmă cu mine în brate. Am incercat să îl pun între noi pe cel mic, ca să îl hrînesc în timp ce îl țin in brațe și îl adorm pe cel mare. Dar nuuuu se putea, nen. Nu am insistat pentru că e firesc, e momentul nostru împreună și nu vrea să mă împartă cu nimeni. După alte 40 de minute, a ațipit 5 minute cel mic. Pac, îl las în pătuț și mă bag lângă D în pat ca să î liau în brațe. Mă rog cu cerul și pământul să nu se trezească cel mic. Și s-a trezit dar l-a limită, când D. deja era in lumea viselor, aluneca ușor ușor și nu a mai auzit nimic. Dă-i și ia-l pe cel mic iar din pat, și mergi cu el Alexo, în camera cealaltă ca să nu se audă plânsetul, să nu îl trezească pe D.
După 5 minute, adoarme și A. Timp de 3 ore! Și uite așa, am început ziua cu doi copii plângând, am încheiat-o la fel. Ciclicitate sau tortură? 🙂
Mulțumesc, Murphy, ai lucrat și pentru și împotriva mea azi!
Leave a Reply