Mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu ideea că voi avea doi copii. Asta pentru că nu înțelegeam cum să mă împart la două suflete, cum le iubesc la fel pe amândouă, cum voi media conflictele dintre cei doi băieți.
Mă gândeam cu groază la nopți nedormite, că o iau de la capăt cu oboseala, cu scutecele, cu alergat după copil prin casă și nu numai, când va avea chef să se ridice în picioare. Dar cel mai mult mă temeam de gelozia dintre frați și că voi avea un favorit.
Cum a reacționat D. când și-a văzut fratele cel mic
Ce vedeți în poză este poziția pe care o ia D. când mi-l cere să își țină în brațe fratele mai mic.
Cu mâna pe inimă vă zic că abia așteptam întâlnirea lor, dar mi-era foarte teamă de mine și de reacțiile de gest reflex. Însă m-am antrenat înainte și l-am lăsat să îl țină în brațe din prima clipă(cu ajutorul meu, firește), i-am spus condițiile de la bun început (toată lumea se spală pe mâini înainte să îl atingă pe bebe, nu îl pupăm pe mâini, nu îi atingem capul), iar el săracul a purtat și mască pentru că era răcit. S-a comportat exemplar și de atunci, au trecut aproape 2 săptămâni și își iubește frațiorul enorm.
Sigur, nu mă îmbăt cu apă rece că nu se vor certa. Ce ar mai fi viața între frați fără certuri și gelozii, fără niște îmbrâncituri pe ascuns, fără furat de jucării, dar acum am încredere în mine, în noi ca părinți că va fi și ușor.
Cum a fost prima noapte acasă cu al doilea copil
Prima noapte acasă cu un copil este ca o beție cruntă în Vamă, din aia de 4 zile și nopți, o durere de cap continuă care nu-ți dă pace dis-de dimineață, de la dormitul iepurește cu teamă să nu pățească ceva copilul și de la trezitul la o oră. Cam așa am simțit și la al doilea copil.
Prima zi acasă am plâns mult. Mă simțeam neputincioasă. Da, așa e cu hormonii ăștia după naștere. Nu-ți dau pace. Și pentru că toată viața ți se dă peste cap e firesc ca și creierul să se panicheze un pic pentru că nu recunoaște nimic din ceea ce se întâmplă, nu are repere după care să se ghideze.
Mi s-a întâmplat la prima naștere, mi s-a întâmplat și la a doua. Unde mai pui și durerea și lipsa de mobilitate cauzate de operație. În prima noapte, a fost haosul de pe lume.. așa cum vedeți în comediile alea cu părinți și mulți copii, la care leșini de râs, doar că eu plângeam pe interior. Asta pentru că D., fusese pentru prima oară separat de mine : 3 zile și 3 nopți cât am stat în spital. Era atât de entuziasmat de fratele său care venise acasă, încât nu știa cum să facă să stea și cu el și cu mine în același timp.
Am venit acasă cu gândul clar să dorm cu ambii copii în acelați pat ca să nu fie gelos D., pe fratele cel mic, și pentru ca eu să nu mă trezesc noaptea de n ori și să merg în altă cameră ca să îl hrănesc pe A. Cum nu eram obișnuiți cu ritmul celui mic (când doarme, cât doarme, când mănâncă), iar entuziasmul și curiozitatea lui D. dădeau în clocot, era haos. La 11 noaptea am avut prima tentativă să-i adorm. Dar plângea cel mic. După ce l-am liniștit pe el, a început D., care nu voia să se culce. Apoi s-a trezit iar cel mic și logic și D., de la plânset.
La 1 noaptea eram deja exasperată:
-Mami, de ce nu tace bebe? Vreau să dorm !
Cu chiu cu vai am trecut peste prima noapte. Din fericire am avut lângă mine prieteni care mi-au fost alături, și m-au susținut
Apoi, a doua zi totul s-a schimbat radical. Ca prin magie, sau nu știu cum să explic. Parcă toate lacrimile mele nu fuseseră în zadar. A. a început să doarmă mult, și ziua și noaptea, și mă trezea doar de 2 ori pe noapte ca să mănânce, ceea ce vă zic, este parfum, lux, ce să mai!
Și așa a ținut-o o săptămână jumătate, până ieri, când cred că icterul s-a terminat, deci doarme mai puțin, în schimb au intrat în scenă… colicii. Și plânge sărăcuțul, mă doare sufletul când îl văd ziua cum se chircește. Noaptea capul îmi crapă de durere pentru că mă trezește să mănânce și la 0 oră.
Dar acum știu că totul va fi bine într-un final. Că vor fi reprize bune dar și unele mai puțin reușite. Mă bucur de o nouă minune în viața noastră, nici nu știu de ce mi-a fost teamă. Îi văd pe amândoi și mă bucur că se vor juca împreună când mai crește cel mic, că D. are mare grijă de el și că îl protejează, fără să simtă povara fratelui mai mare care TREBUIE să fie cel mai isteț sau care să cedeze mereu. Mi-a fost teamă ca D. să nu se maturizeze prea repede. Să nu simtă că ieri era cel mic și acum el e brusc copilul mare al familiei care nu mai are voie să se joace sau să se prostească și care trebuie să stea drepți și să facă liniște pentru frățior.
Mă bucur când văd cât de diferiți sunt și sunt extrem de curioasă în fiecare zi să mai învăț ceva nou despre A.
Leave a Reply