Pentru că D. este iar acasă din cauza bronșitei, pentru că nici nu mai doarme la prânz, pentru că a crescut și începe să se comporte ca un copil și e mult mai agitat decât a fost el în viața lui (juri că e high on drugs și speeedy Gonzales prin casă!), azi am avut o cădere nevoasă (cred.) Adică am urlat, nene, și el râdea, apoi am mai urlat un pic și i-am zis să plece din cameră, că nu vreau să-l mai văd. Pur și simplu nu mi-am mai recunoscut copilul gingaș și liniștit cu care mă obișnuisem până acum.
În secunda doi am regretat totul. Nervii erau întinși la maxim de ambele părți în așa hal încât eu am izbucnit în plâns. Exact în momentul în care a intrat pe ușă și soțul. Și m-am trezit că mă plângeam că un copil de 4 ani jumătate nu mă ascultă. Eu îl pâram.
Probabil că și copilul se plictisește și are prea multă energie dacă nu merge la grădiniță, iar eu sunt mega gravidă și cu hormoni care dau pe afară. Clar nu e o combinație bună. Și aici și-a vârât coada, VINA!
Chiar dacă după câteva minute s-au calmat spiritele, l-am luat în brațe și ne-am cerut scuze amândoi, fiecare justificându-și faptele și țipetele, chiar dacă știu că am reparat greșeala, VINA nu-mi dă pace. Vina că am marcat copilul pe viață, vina că am vrut să plec și să nu-l mai văd, vina că i-am zis ce i-am zis, vina că nu sunt suficient de puternică să fac față.
Îmi iubesc copilul, dar uneori îmi vine să fug și să mă întorc
Întâmplător, urma să ies în oraș puțin, așa că am plecat, dar pe pace, după ce ne-am împăcat eu și D. M-am urcat în mașină, pe drum ascultam muzică și mă simțeam bine. Și aici și-a vârât coada, VINA! Simțeam că nu trebuie să îmi fie bine, de ce să mă bucur de muzică, că sunt fără el?
Seara, când am ajuns acasă, l-am găsit dormind cu taică-su, la ora 20.30 seara! Wow, abia ar fi adormit cu mine la ora asta.
Și din nou, a apărut VINA. Pnetru că nu a adormit la mine în brațe. De când visez la momentul în care va dormi singur, fără mine, și acum, când am realizat că nu i-am zis noapte bună, că nu l-am pupat, m-a durut. Da, e un pas important pentru independența lui și trebuie să îl respect. Poate chiar trebuie să fac EU un pas înapoi.
Mai în glumă mai în serios, uitați-vă la videoclipul de mai jos. (multumesc, Elena Santos pentru că l-ai share-uit!). Dacă sunteți mame cu siguranță vă veți regăsi în majoritatea situațiilor, care da, sunt amuzante, dar ascund un maaare adevăr. Nu putem scăpa de sentimentul acesta de vinovăție și pace.
De ce nu putem scăpa de VINĂ?
Mbun acum că ați văzut clipul, subliniez și eu că da, de sentimentul de vină nu scapi cât oi trăi, odată ce devii mamă. Sau mă rog, poate după ce face 18 ani.
De ce nu putem scăpa de vină ? Poate pentru că ne-am obișnuit să facem totul singure, să controlăm la secundă viețile noastre și ale copiilor, încât nu ne dăm seama că trebuie să mai și pierdem un pic controlul. Așa oare se naște fenomentul de părinte prea protector? Așa numitul, helicopter parent?
Visam la momentul în care nu mă va mai chema mereu la fiecare pas, pentru orice fundiță la adidași, să-mi arate un păianjen, sau cum a aranjat magazinul lui, locul de joacă sau scena pe care urmează să cânte, cum a făcut curat în camera lui sau cum a aruncat cu pernele. Toate aceste mici lucruri pe care le iubesc si care mă enervează uneori în aceeași măsură, îmi vor lipsi.
Și mă voi simți mereu vinovată, chiar și pentru câteva minute doar, pentru că le gândesc. Dar VINA cred că e sănătoasă. Pentru că înseamnă că trăim și avem emoții.
Așa că mamelor, vă puteți simți vinovate, dar acceptați vina și sigur va fi mai ușor. De ea oricum nu mai scăpăm! Așa că :
If you can t beat them, join them!
Leave a Reply