Nu am să mă consider niciodată o mamă perfectă, și sunt fericită că am înțeles în sfârșit că nu asta contează când crești un copil. Ci altceva. Să fii fericită tu, ca să fie și el. Dar asta-i o cu totul altă poveste pentru mai târziu.
Mai citesc bloguri și articole, intru pe unul două grupuri de mame și nu-mi place când văd că lumea scrie doar despre lucruri frumoase sau despre soluții la orice tantrum al copilului, dar nimeni nu spune că e al naibii de grea viața de părinte, că nu poți fi echilibrat 100% oricât ai dori asta, că uneori mai ai scăpări și mai încalci și tu niște reguli împreună cu copiii pentru că ești pur și simplu obosită. Nu sunt o mamă încadrată în liniile perfecte și nici nu îmi doresc asta. Ce exemplu i-aș da copilului?
Nu fac parte din generația veche care tindea spre perfecțiune. Da, înțeleg și accept să fii ambițios, dar cam atât. Nu trebuie să vrem să fim perfecți. La ce ne ajută pe noi? Dar pe copiii noștri?
Acum vreau să recunosc niște emoții, stări și sentimente prin care sunt sigură că trecem multe dintre noi mamele, și care ne fac să ne învinovățim până în măduva oaselor.
Așadar, RECUNOSC:
- Că seara când adoarme mă simt fericită că pot sta de vorbă cu soțul, ne putem uita la un film sau că pot mânca multe dulciuri
- Că tot atunci, când pune capul pe pernă mă simt și puțin vinovată când îmi amintesc că în ziua respectivă am ridicat tonul, crezând că doar așa mă va asculta.
- Când mă ridic de lângă el din pat îmi vine să îl pup (dar mă abțin pentru că well, nu sunt mamă de ieri și stiu că se trezește)
- Că nu pot mereu să intru în jocurile lui și uneori chiar mă obosește când e prea agitat și vesel. Știu, știu, bad mother. Cum să nu vrei să ai un copil vesel, nu?
- Că nu îl înțeleg mereu
- Că nu am răbdarea pe care mi-aș dori-o
- Că deși citesc cărți de parenting și merg la evenimente și conferințe, asta nu mă face deloc cea mai bună mamă din lume, dar măcar pot să folosesc o parte dintre informațiile care ni se potrivesc
- Că uneori mi-aș dori să crească, fără să realizez că problemele vor fi diferite și poate mai mari la adolescență
- Că alte dăți vreau să rămână așa, mic și inocent, cu multe întrebări și dornic să stea în preajma noastră, a părinților lui.
- Că mai sar zilele de baie ale lui D. când simt că nu mă pot înțelege cu el
- Că cedez uneori și îi mai dau dulciuri sau tv deși nu mi-aș dori, dar acel TE LOOOG mă înduioșează maxim 🙂
- Că mai pun la suflet ca fraiera atunci când alte mame se laudă cu copii și realizările lor. Sunt geloasă când mă gândesc că poate ele nu țipă niciodată la copii, nu îi pun să facă ordine în cameră, nu se enervează dacă nu mănâncă, etc… Apoi din fericire, mă trezesc repede la realitate și -mi dau seama că IMPERFECȚIUNEA este ceea ce ne trebuie în viață. Altfel, cum am evolua?
Leave a Reply