“Eu cred că în ziua a șaptea, Dumnezeu nu a intrat în vacanță, ci a născocit bunicii. Și, dându-și seama că era vorba de cea mai genială dintre creațiile sale, și-a luat o zi liberă pentru a petrece împreună cu aceștia.” (100 de zile de fericire, Fausto Brizzi). 

 

Aud chițăieli de fericire din bucătărie, sunetul cristalin al unui copil care râde cu toată pofta, irezistibil pentru mine. Bunica, ce frământa de zor tăvi nenumărate de biscuiți împreună cu D. îi zice: hai să facem magie, vrei?

Intru și îi găsesc pe copil și pe Buni într-un praf de făină, pe jos, pe sus, pe aragaz, pe masă, pe haine, în cap, peste tot era numai făină! Aș fi leșinat în primă fază, știți instinctul cu care ne-am obișnuit, născut și crescut, de a ne supăra când ceva nu ne place sau nu e cum se cade. Dar m-am oprit înainte să reacționez, și AM oprit timpul în mintea mea. Da, chiar am reușit!

Buni, la cei 80 de ani, rula biscuiți în forme de animăluțe împreună cu singurul ei nepot și se distrau ne minune. Mai mult decât se distrează D. cu mine, uneori.

Cum puteam să mă supăr? Și mai ales DE CE aș face-o? Nici măcar dacă era bucătăria mea și măturam eu după ei nu aveam motiv de supărare. Ba din contră, i-am mulțumit pentru că îl face fericit pe copilului meu.

-Vreau ca D. să mă țină minte așa. Să-și amintească cu bucurie de momentele noastre speciale, cum ne distram împreună, mi-a zis soacra mea.

La final, magia a evadat un pic din bucătărie și s-a dus și în sufragerie pe televizor, pe pat, dar nimeni nu s-a supărat, deși un pic parcă mi se zbătea o venă în cap:)

Bunicii înseamnă răsfățul cel mai pur și mai frumos

Indiferent unde locuiesc, în același oraș, că stau la țară sau într-un apartament, bunicii au un SINGUR scop în viață, iar noi trebuie să îi lăsăm să își îndeplinească menirea: să-și crească nepoții și să îi răsfețe. Să le creeze amintiri. Ce contează că le fac clătite cu gem, prăjituri, gogoși, sau le cumpără  o ciocolată la 6 seara? Important e că o fac cu toată inima și că cei mici au astfel aminitiri plăcute din copilărie.

Eu am cele mai frumoase amintiri cu bunica paternă care mă lăsa să mă fardez și să mă dau cu ojă, spre disperarea mamei. Bunica știa că nu-i place mamei, dar că în același timp știa și că era plăcerea mea cea mai mare, când veneam la ea, așa că își asuma că mama se va supăra pe ea. Bunica îmi zicea: o să îți amintești de momentele astea când crești mare. 

A avut dreptate, și de când sunt mamă le apreciez și mai mult. Și regret doar că D. nu se poate bucura de bunici la dublu.. Oare cum l-ar fi răsfățat părinții mei? Uneori fac un exercițiu de imaginație, și parcă încerc să combin lumea mea cu copilăria lui. Mama i-ar fi dat dulciuri pe ascuns?  Cum l-ar fi răsfățat tata?

Părinții voștri cum își răsfață nepoții? Îi lăsați să îi răsfețe sau vă mai supărați pe ei uneori?

Life  is what  happens when you are busy making other plans