Către D.,
Dacă citești aceste rânduri și încă nu am plecat din tară înseamnă că:
- Am rămas, nu din cauza patriotismului despre care se scrie în cărțile de istorie, ci pentru că patriotismul a luat altă formă acum: nu luptăm cu străini care ne-au cotropit țara, ci chiar cu semenii noștri care nu ne mai respectă
- Am rămas pentru că deși mie și tatălui tău ne-a tresărit inima la fiecare vizită de urgență la spital, am sperat naiv că totul va fi bine.
- Am rămas pentru că încă nu am văzut nici jumătate dintre frumusețile acestei țări
- Am trăit cu speranța că nu vei afla ce înseamnă șpagă, pile și diplome date pe ochi frumoși
- Am rămas pentru că în altă țară nu vom fi decât turiști, chiar dacă am avea joburi bine plătite și poziționate în societate
- Am rămas pentru că am vrut să crești în locul în care te-ai născut, să culegi mere și prune din copacii plantați în curtea ta, și să te joci cu copiii cu care ai copilărit
- Am rămas pentru că vreau să gândești în limba română.
- Am rămas pentru că ne-am născut în locul potrivit, și nimeni nu are dreptul să ne dea afară din țară.
- NU am vrut să trăiești între două lumi: a mirajului occidentului și a dorului de casă. E greu de dus o viață întreagă.
- Te-am lăsat pe tine să alegi (când va fi timpul) dacă vrei să trăiești într-o altă lume străină, aparent mai bună, dar cu prieteni și familie pe care i-ar fi văzut doar pe internet.
Când vei face 18 ani, vrem să poți alege singur ce vei face mai departe în viață. Dacă vei pleca din țară sau nu. Noi, părinții tăi, vom accepta orice decizie. Dacă simți că România nu îți oferă tot ce are ea mai bun, du-te acolo unde îți va fi bine, deși mă doare doar să scriu asta.
Suntem adulți care iau decizii. Uneori bune, alteori mai puțin corecte, dar pe care ni le asumăm, sau cel puțin ne place să credem asta. Este o decizie grea să-ți împachetezi viața în câteva bagaje care să nu depășească cu mult maxima admisă (că deh, nu îți permiți luxul de a plăti extra, că doar de aceea pleci din țară).
Nu îi judec pe cei care au plecat (ar fi și culmea, căci și sora mea lucrează în străinătate de peste 10 ani), nu îi judec nici pe cei care au rămas (ÎNCĂ mă mai număr printre ei).
Recunosc, decizia noastră este poate și un pic egoistă. Noi suntem cei legați de țară, nu copiii noștri, noi avem amintiri, nu ei.
Oare am decis corect? Oare ne vei ierta?
Leave a Reply