E bine să fii sincer și să spui mereu adevărul sau să mai ocolești uneori răspunsuri? Nu pot să vă dau un răspuns  cu care să fiu 100% mulțumită pentru că mă lovesc la un moment dat de o graniță, de o limită.

 Să fiu eu însămi sau să – mi mulțumesc părinții? 

Aveam perioade când eram mică în care le ziceam alor mei că țin regim (pe la 7 ani) de mâncare sau de dulciuri. Adică o zi mâncam mâncare și a doua doar dulciuri. Îmi plăcea să îmi văd părinții  fericiți și știam că dacă mănânc ei vor fi mulțumiți, și eu poate voi primi ceva bun drept recompensă. Așa că am adoptat acest model și în viața de adult, trăind veșnic cu impresia că trebuie să mulțumesc oamenii.

De data asta nu pentru a primi ceva material în schimb, ci doar pentru a vedea un zâmbet, o uimire, în nici un caz pentru a primi mulțumiri și cuvinte de laudă. (Încă nu știu să primesc laude, simt că nu le merit).

E minunat să faci alți oameni fericiți, dar trebuie să simți acest lucru când îl faci, să vrei să faci ziua mai bună cuiva. Să nu fie ceva condiționat recompensa de endorfine.

Cum să îi explic lui D. că în viață trebuie să faci doar ce îți place și ce nu îi aduce lui fericire, nu merită nici un sacrificiu din timpul lui? Cum să îl învăț să nu-și trădeze valorile, dar în același timp să ofere clipe de fericire și bucurie?

Am cunoscut și oameni care, în sinceritatea lor, spun că nu vor să facă un lucru doar de dragul persoanei iubite: oare noi când facem ceva pentru ca celălat să fie fericit, de ce o facem? Pentru ca în final noi să fim încântați că le-am făcut o bucurie? Sau ne bucurăm sincer de bucuria lor? Rezultatul final al bucuriei se răsfrânge asupra noastră, a celor care inițiem clipa de fericire?

In loc de concluzie, vă provoc la un exercițiu: Cât de sinceri suntem cu noi înșine, de fapt?