Am ajuns acasă și nu știam cum să îmi iau copiii în brațe și să nu le mai drumul vreodată.
S-a produs o tragedie ieri. Doi frati gemeni de 2 ani au căzut de la balcon, etajul 10. Mi se oprește respirația doar când scriu asta. Azi mă bucur că nu am prezentat știrile pentru că sincer nu cred că aș fi putut să mă detașez emoțional.
Mama copiilor se pare că nu era in aceeasi cameră cu ei, îi lăsase singuri in altă camera. Ei au ajuns la un geam, suindu-se pe un scaun.
Ceea ce a rămas însă în mintea tuturor este bănuiala că mama făcea un live pe Facebook când s-a întâmplat tragedia. Că a fost în timp ce, sau înainte, nici nu cred că putem să aflăm și mai ales nu contează prea mult. Neatenția exista și înainte de distragerea pe care ne-o conferă telefoanele.
Un accident nefericit, care chiar asta este. Un accident. Din neatenție. Poate. Nu suntem noi în măsură să spunem asta. Ce știu este că judecata exterioară nu aduce niciodată nimic bun.. mai ales că cea interioară taie în carne vie. Mama aceea nu mai e om toată viata ei. Vă dati seama ce e în sufletul ei? În creierul ei? Nu se va putea ierta și împăca cu gândul că din neatenție si-a pierdut copilașii.
E atât de ușor să stai și să judeci. Să zici: dacă nu a avut grijă de ei, normal. Nu trebuia să stea pe telefon.
Da. Poate o fi așa, dar se putea întâmpla și dacă era la bucătărie sau la baie. Dacă făcea mâncare sau curat.
Se poate întâmpla ORICUI, indiferent de etnie, de muzica pe care o ascultă, ( asta apropo de faptul că se auzeau manele pe fundalul live-ului) de vârstă sau sex.
Solutii DUPĂ astfel de tragedii nu există, dar în loc să judecăm putem să INVĂȚĂM, din păcate cu costul unor vieti nevinovate.
Nu pot să mă pun in locul acelei mame nici măcar 1 minut. Nu pot duce durerea. Simt cum nu pot respira dacă încerc. Creierul meu refuză să vizualizeze așa ceva.
Acum cateva săptămani eram in baie, micul Blond pe colacul special pe WC. Eu eram la 1 pas jumatate de el, stateam pe jos, ma uitam pe telefon. Intr-o clipă, micul Blond a căzut în cap, pe gresie. Nu a pățit nimic, dar a plâns mult. S-a speriat. Și noi la fel. Eu am început să plâng de frică. Prima reactie a mea a fost să mă acuz ca mă uitam pe telefon și să mă întreb ce o fi fost dacă nu mă uitam.. pai poate mă spălam pe mâini la chiuveta și la fel s-ar fi întâmplat.
De atunci nu mai stau pe telefon când pot fi pericole. Treabă cam relativă, știu.
Nu e momentul să ne învinovățim reciproc si retroactiv pentru clipele când copiii noștri putea păți ceva. Nu sunt adepta drobului de sare. Eu și sotul sunt diferiți aici: el e mega protectiv, eu încerc să nu fiu cu gura pe ei la orice chestie care nu îmi place mie. E timpul însă să ne luăm copiii în brațe și să îi strângem tare tare de tot, să ne gândim de 2 ori când punem mâna pe telefon și stăm cu ei prin preajmă și mai ales să nu judecăm ce nu vom ști niciodată.
Leave a Reply