Da, se poate, deși pare SF. Adică, cum? Nu sunt bolnavi amândoi in același timp? Ei bine, nu.

Acum 2 săptămâni când D. a făcut brusc febră și l-a luat somnul pe la 7.30 seara, mi-am zis că ceva e în neregulă. Copilul meu nu merge singur la culcare la ora asta! M-am pus lângă el în pat și mă ținea strâns de gât, să nu cumva să îl părăsesc. Căldura corpului de la o ușoară febră 38 o simțeam în respirație. Mă ardea pe față.

Frati-su încă nu se culcase. Am încercat să îl adorm, dar abia pe la 22 seara se culcă.  Timp de 3 ore l-am adormit pe D de N ori, și se tot trezea plângând pentru că plecam de lângă el. Trebuia să o fac pentru că cel mic se fâțâia și plângea la taică-su în brațe. Tocmai ca să nu îl trezească pe D. plecam din cameră.

De obicei, micul Blond se amuză seara teribil cu taică-su, dar uite că fix azi noapte și A. voia tot cu mine. Și el și D.

Pentru că simt replica unora: dacă dormi cu el în cameră, normal că vrea cu tine, am să zic:  NU, ei bine, și dacă dormea la el în cameră, tot cu maică-sa voia. Un copil bolnav, bulversat, care nu știe ce se întâmplă cu el vrea mereu protecția mamei.

Doi băieți/o singură mamă

Să ai un copil bolnav și un altul vesel și sănătos e la fel de greu ca și cu doi bolnavi. Mintea îmi zicea să îl las pe cel sănătos și să stau cu cel bolnav. Așa e firesc, nu? Dar ce mai știe mintea, când se bagă sufletul peste ? Și sufletul mă trăgea de mânecă și-mi arăta ochișorii triști ai lui D. care era resemnat, se uita la mine cum il plimbam pe frati-su în brațe încercând să îl adorm, deși și el avea mare nevoie de mine în acele clipe. Poate mai mare.

Îi dădeam câte o îmbrățișare, îl mângâiam pe cap, dar nu era chiar suficient. Măcar când e bolnav merită toată atenția mea, nu? Nu împărțită cu frati-su. Mi-a fost atât de greu să mă împart în 2. A fost primul moment în care am simțit că mă dedublez. Că nu pot fi cu amândoi în acelați timp. Coșmarul oricărei mame cu mai mulți copii: la care te duci prima oară?

Pe la 12 a adormit D. dar s-a trezit A. Vesel. Era o veselie și o chicoteală… Din nou, l-am luat în altă cameră ca să nu îl trezească pe D. De data asta cu râsul în hohote.

Mi se părea IREAL. Să râd cu lacrimi și el cu toți cei 6 dințișori, să tragă de obiecte, să ne jucăm, să facem curse pe covor, iar frati-su să sufere dincolo. Treceam de la haz la durere dintr-o cameră în alta. Știu, pare exagerat.

Poate mai am o doză mare de hormoni încă ce nu a găsit ieșirea:)