Adaptarea la școală după vacanța de vară necesită timp și răbdare atât pentru copii cât și pentru părinți. Revenirea vine cu emoții ale copiilor, cu bucurie de a-și revedea colegii, dar și cu teamă uneori pentru că nu știu ce îi așteaptă, mai ales cei care merg pentru prima oară la școală.

În ultimele 2 săptămâni de școală, părinții încep să calculeze cum să reducă zilnic ora de culcare a copiilor pentru a se întoarce la școală și la trezitul devreme. Apoi se gândesc cum să îi pregătească pe copii de școală, dacă au uitat tot?

Magda Cojocea, învățătoare la Școala Gimnazială nr 5 din București și co-fondatoare a Asociației EDUMI spune că vacanța trebuie să fie vacanță până la capăt cu mici ajustări la final. „Aș reașeza treptat lucrurile care chiar îl vor ajuta — în primul rând somnul și câteva repere ale zilei — și aș lăsa vacanța să rămână vacanță până la capăt. Copilul nu trebuie să exerseze școala înainte să înceapă școala”.

Magda Cojocea spune că e normal ca elevii să uite informații dar acest lucru nu trebuie să panicheze părinții.

„Copiii uită. Își amintesc. Reînvață. Leagă ceea ce știau de ceea ce află acum și uneori ajung să înțeleagă mult mai profund tocmai ceva ce părea, pentru o vreme, uitat”.

Cum îi pregătim pe copii de începerea școlii: „Cred că rolul părintelui înainte de începerea școlii este să-și dea seama că, nu el merge la școală, ci copilul. Cu siguranță părintele are tot felul de emoții și de gânduri, mai ales dacă vorbim despre prima zi de școală. Fiecare dintre noi, ca adult, își amintește aproape invariabil cum a fost propria copilărie, cum era învățătoarea, care erau regulile, cum ne simțeam când eram evaluați, certați sau lăudați. Iar dacă există acolo o suferință, ceva care ne-a durut și a rămas nerezolvat, este posibil să se activeze acum, când propriul copil merge la școală”, spune Magda Cojocea.

Revenirea programul de somn

Legat de reglarea somnului, ea spune că: „Dacă programul s-a decalat mult, cred că cel mai firesc este să revenim treptat. Numai că „treptat” sună foarte simplu într-o recomandare și este ceva mai complicat într-o familie. Presupune un adult preocupat de această reglare: la ce oră s-a culcat copilul, când îl trezesc, cum mut puțin programul, ce se întâmplă seara. Nu știu dacă toți părinții reușesc sau au disponibilitatea să facă permanent lucrul acesta și nici nu cred că somnul ar trebui să devină o nouă sursă de stres și vinovăție. Cred ca părinții se străduiesc foarte mult, și nu toate bătăliile merită purtate”.

Cum se vede din perspectiva învățătorului prima zi de școală

„Primele zile de școală sunt provocatoare, pentru că sunt un fel de concurs de cereri de atenție. Toată lumea vrea să-mi povestească, pe nerăsuflate. Vor să-mi arate poze, pietricele, scoici găsite pe la mare și tot felul de mici comori care pentru un adult pot părea nesemnificative, dar pentru ei vin cu o poveste întreagă. Este o efervescență și o bucurie. Și, evident, vor să vorbească și unul cu celălalt. Nu s-au văzut de mult, au crescut, s-au întâmplat lucruri, au foarte multe de recuperat.

Iar din această efervescență, din bucurie, din ritmuri diferite de somn și din oboseală, misiunea mea este să-i ascult și, în același timp, să-i armonizez. Asta este, pentru mine, o parte importantă a primelor zile: reînvățăm să fim împreună. Eu nu încep cu un inventar: „contează cine și-a făcut tema de vacanță, câte cărți a citit, câte exerciții a rezolvat” – pe mine nu mă interesează deloc asta în primele două – trei zile de școală. Mi s-ar părea o pierdere să am în fața mea niște copii care abia așteaptă să-mi spună cine au fost în ultimele două luni, iar eu să ratez asta“, spune învățătoarea.  

Interviul integral cu învățătoarea Magda Cojocea, co-fondatoarea Asociației EDUMI

• Care este rolul părintelui înainte de începerea școlii? Care ar trebui să fie tonul și atitudinea lui? Nu riscăm uneori să-i stresăm chiar noi pe copii?

Magda Cojocea, învățător: Cred că primul rol al părintelui înainte de începerea școlii este să-și dea seama că, de data aceasta, el este părintele, nu copilul. Nu el merge la școală.

Cu siguranță are tot felul de emoții și de gânduri, mai ales dacă vorbim despre prima zi de școală. Fiecare dintre noi, ca adult, își amintește aproape invariabil cum a fost propria copilărie, cum era învățătoarea, care erau regulile, cum ne simțeam când eram evaluați, certați sau lăudați. Iar dacă există acolo o suferință, ceva care ne-a durut și a rămas nerezolvat, este posibil să se activeze acum, când propriul copil merge la școală.

Și aici poate să apară ceea ce se numește bias de confirmare. Pe scurt, odată ce avem o convingere sau o așteptare, avem tendința să observăm mai ușor informațiile care o confirmă. Dacă eu am rămas cu experiența că profesorii sunt nedrepți și intru în relația cu școala copilului meu așteptându-mă, poate fără să-mi dau seama, să găsesc din nou nedreptate, voi deveni foarte sensibilă la lucrurile care îmi confirmă povestea. Copilul spune: „Doamna m-a mutat din prima bancă”, iar eu s-ar putea să nu mai aud doar faptul că a fost mutat din prima bancă. Pot auzi deja: „Doamna nu îl place pe copilul meu”.

Asta nu înseamnă că părinții trebuie să-și suspecteze permanent propria intuiție. (Din contră, eu cred că părinții trebuie să aibă încredere în ea). Dar putem adăuga o întrebare: ce se întâmplă acum cu copilul meu și ce parte din ceea ce simt eu aparține propriei mele povești?

Așadar, pentru mine, tonul și atitudinea potrivite încep de aici: să-mi amintesc că nu eu merg la școală – copilul meu merge la școală și are dreptul să aibă propria experiență despre ea, inclusiv una complet diferită de a mea.

Suntem și într-o cultură în care, fără să ne dăm seama, transmitem pe pilot automat anumite mesaje copilului care se pregătește de școală. „Gata cu vacanța” este un mesaj corect: vacanța chiar se termină. Numai că uneori noi, adultii, spunem –  „gata cu distracția”, „gata cu răsfățul”, „gata cu libertatea, de acum începe treaba serioasă”. Și atunci îi spunem copilului, cu câteva săptămâni înainte, că școala este locul în care se termină partea plăcută a vieții, după care ne dorim ca în prima zi să fie foarte încântat că merge acolo.

La fel se întâmplă și cu regulile. Dacă vacanța a însemnat dispariția aproape completă a limitelor atunci putem să ne așteptăm la o perioadă mai provocatoare – scoala preia în septembrie și contractul restant al familiei cu limitele. Mai este ceva ce mi se pare important: pentru mulți copii, regula este asociată în primul rând cu pedeapsa-respecți regula pentru că altfel vei fi certat sau vei pierde ceva. Mi-ar plăcea să construim mai mult pe ideea că regulile există ca să ne protejeze pe toți și să facă posibilă viața împreună.

Rolul părintelui înainte de începerea școlii este, așadar, să-și separe cât poate de bine propriul bagaj emoțional, propriile emoții și propriile așteptări de bagajul emoțional al copilului, astfel încât să poată avea un dialog real cu el și nu doar să-i încarce ghiozdanul cu lucruri pe care le poartă din vremea în care el însuși era copil.

Poate că, înainte să ne întrebăm dacă el este pregătit pentru școală, merită să ne întrebăm și dacă noi suntem pregătiți să-l lăsăm să aibă o experiență despre școală care să fie a lui.

• Cum reglăm programul de somn înainte de începerea școlii? Îi trezim mai devreme ca să adoarmă mai devreme sau lăsăm prima săptămână pentru adaptare?

Magda Cojocea: Într-o lume ideală, copiii nu stau în vacanță până la patru dimineața, pentru ca apoi, cu o săptămână înainte de școală, să încercăm un fel de schimbare de fus orar si să spunem: „Gata, din seara asta te culci la opt”. Este foarte dificil.

Să ne gândim la noi, adulții, atunci când călătorim și chiar schimbăm fusul orar. Deși știm perfect ce ni se întâmplă și putem să ne explicăm rațional că acum ar trebui să dormim, organismul nostru are nevoie de puțin timp până intră în noul ritm. De aceea, ideal ar fi ca vacanța să nu devină locul lipsei complete de reguli în ceea ce privește ritmul zilei și ora de culcare. Pot exista excepții, bineînțeles. Pot exista seri în care copiii stau până foarte târziu și, dacă vârsta și contextul sunt potrivite, poate exista și noaptea aceea în care stau până dimineața. Dar mi se pare important ca excepțiile să rămână excepții și să nu devină ritmul de viață al întregii vacanțe.

Dacă programul s-a decalat mult, cred că cel mai firesc este să revenim treptat. Numai că „treptat” sună foarte simplu într-o recomandare și este ceva mai complicat într-o familie. Presupune un adult preocupat de această reglare: la ce oră s-a culcat copilul, când îl trezesc, cum mut puțin programul, ce se întâmplă seara. Nu știu dacă toți părinții reușesc sau au disponibilitatea să facă permanent lucrul acesta și nici nu cred că somnul ar trebui să devină o nouă sursă de stres și vinovăție. Cred ca părinții se străduiesc foarte mult, și nu toate bătăliile merită purtate.

Ce mi se pare cu adevărat important este să ținem cont de faptul că un copil are nevoie să doarmă un anumit număr de ore în funcție de vârstă. Recomandările  pentru copiii de 6–12 ani sunt de 9–12 ore de somn in 24 de ore, iar pentru adolescenții de 13–18 ani, de 8–10 ore. Există, evident, diferențe individuale, dar acestea sunt niste repere bune. Așa că, înainte să ne preocupe ora perfectă la care trebuie să adoarmă, m-aș asigura că doarme suficient.

Este greu să-i cer unui copil care s-a trezit la 11 dimineața să adoarmă la 9 seara doar pentru că începe programul de școală. Altfel, putem ajunge foarte ușor în situația în care îl trezim dimineața, el spune „Nu vreau la școală”, iar noi începem să ne imaginăm că la școală se întâmplă cine știe ce lucruri îngrozitoare. Sigur că un „nu vreau la școală” trebuie ascultat și, dacă persistă, trebuie să fim curioși în legătură cu ce se află în spatele lui. Dar uneori, la șapte dimineața, „nu vreau la școală” înseamnă pur și simplu „mi-e foarte somn”.

Și e important să facem diferența înainte să psihologizăm fiecare reacție.

Un copil epuizat, care nu a dormit suficient, nu este doar un copil care sta cu capul pe banca – ii este mai greu să fie atent, să proceseze ceea ce i se cere. 

• În ceea ce privește programul general al zilei, ar trebui să începem să-l adaptăm treptat în ultima săptămână? Copiii care se întorc din vacanță chiar cu o zi înainte de școală sunt suficient de pregătiți emoțional?

Magda Cojocea, învățătoare: Cred că și aici avem uneori tendința să transformăm pregătirea pentru școală într-un proiect mai complicat decât este nevoie. Cred că avem uneori această fantezie că, dacă pregătim suficient de bine copilul, vom putea elimina disconfortul tranziției. Dar orice tranziție presupune puțin disconfort. După o perioadă în care timpul a fost mai flexibil, trebuie să ne întoarcem la un program. După ce am stat mai mult cu familia, ne despărțim din nou dimineața. După mult timp liber, trebuie să ne susținem atenția în alt fel. Nu mi se pare că rolul nostru este să facem în așa fel încât copilul să nu simtă deloc schimbarea, ci să nu-i cerem să facă zece schimbări mari în aceeași zi.

În ceea ce privește copiii care se întorc din vacanță cu o zi înainte de începerea școlii, eu nu văd în sine nicio problemă. Vacanța are rolul de a fi vacanță. Dacă însă vorbim despre copii care au călătorit dintr-un alt fus orar, atunci este foarte posibil ca pentru câteva zile să nu poată funcționa la capacitatea lor obișnuită. Pot fi mai obosiți, mai iritabili, se pot concentra mai greu. În situația aceasta, cred că este util ca și profesorul să știe ce s-a întâmplat înainte să transforme primele zile într-o concluzie despre motivația sau adaptarea copilului.

Până la urmă, nu cred că avem nevoie de o regulă rigidă care să spună că toți copiii trebuie să înceapă reglarea somnului exact cu două săptămâni înainte. Părinții își cunosc copiii. Un copil își mută programul în două-trei zile, altul are nevoie de mult mai mult timp. Cercetarea ne oferă repere despre nevoia de somn; părintele vede copilul concret și poate face reglajul fin.

Ca părinți, facem tot posibilul ca școlarul să ajungă în prima zi într-o anumită stare: odihnit, liniștit, entuziasmat, pregătit pentru efort și, dacă se poate, încântat să-și revadă toți colegii.

Și ce sa vezi, școlarul are alte planuri – poate să aibă emoții,  să nu aibă chef. Poate să fie foarte fericit. Poate să-i fie dor de vacanță și, în același timp, să-i fie dor de colegi. Emoțiile acestea nu sunt dovada că nu este pregătit. Sunt o reacție destul de firească la o tranziție.

În rest, eu aș reașeza treptat lucrurile care chiar îl vor ajuta — în primul rând somnul și câteva repere ale zilei — și aș lăsa vacanța să rămână vacanță până la capăt. Copilul nu trebuie să exerseze școala înainte să înceapă școala. (Citește mai multe aici: Pentru a-i putea ajuta să adoarmă mai devreme, seara, îi trezim devreme dimineața, nu îi trimitem la culcare mai devreme pentru că nu va funcționa)

• Mulți părinți se tem că, după vacanță, copilul „a uitat tot” și în ultimele săptămâni încep recapitulările intensive, fișele și exercițiile. Este util?

Magda Cojocea: Eu cred că este absolut firesc să uiți în vacanță. Nu sunt speriată când văd că elevii se întorc după o vacanță atât de lungă și par că au uitat tot ce au învățat. Din punctul meu de vedere, învățarea la copii seamănă mai degrabă cu o spirală decât cu o linie dreaptă. Uneori, când se întorc în septembrie, ai senzația că nu mai știu nimic. Dar, pe măsură ce recapitulăm și adăugăm cunoștințe noi, nu numai că își aduc aminte, ci încep să facă alte conexiuni și să înțeleagă la un alt nivel de profunzime lucruri pe care anul trecut poate doar le știau.

De aceea, pe mine nu mă îngrijorează uitarea în sine. Și nu recomand în niciun caz să forjăm copilul în fiecare zi de vacanță pornind de la ideea că „două ore pe zi nu înseamnă mare lucru”. Eu le sugerez părinților să se gândească puțin cum ar prefera să arate propriul lor concediu. Ar prefera să fie un fel de serviciu cu program scurt, în care în loc să lucreze opt ore lucrează doar două? Sau ar prefera să existe o perioadă în care să se deconecteze, să se rupă de proiectele și preocupările de la serviciu, chiar dacă asta înseamnă că, atunci când se reîntorc, în primele două zile vor avea senzația că nu mai știu exact ce făceau acolo?

Ni se întâmplă și nouă. Revenim din concediu, deschidem proiectele, recitim câteva mailuri și, destul de repede, lucrurile se reașază. Nu ne trimite nimeni în ultimele două săptămâni de concediu câte două ore pe zi la Excel, preventiv. Mi se pare că există un proces asemănător și la copii.

Nu sunt adepta transformării vacanței într-o școală cu program redus și cu atât mai puțin într-o școală de patru sau chiar opt ore pe zi. Vacanța are o funcție reală: pauză, joacă, plictiseală, timp petrecut altfel, posibilitatea de a explora lucruri care nu vin sub forma unei fișe. Copiii continuă să învețe și atunci când noi nu le organizăm învățarea.

Mai este ceva interesant: în știința învățării, uitarea nu este privită pur și simplu ca opusul învățării. Faptul că o informație nu mai este imediat accesibilă nu înseamnă neapărat că învățarea anterioară a dispărut. Reîntâlnirea cu informația și efortul de a o reactiva pot consolida ulterior accesul la ea. De aceea vedem atât de des în clasă fenomenul acesta: la început „nu mai știu”, apoi apare un indiciu, încă unul și, destul de repede, „Aaa, da, știu!”.

Pe de altă parte, aici aș avea grijă să nu transform nici ideea mea despre vacanță într-o regulă universală. Pentru anumiți copii, cred că poate fi foarte util ca, cu o săptămână sau două înainte de începerea școlii, să înceapă să-și aducă aminte puțin din materie. Nu pentru că altfel „rămân în urmă” și nici pentru că trebuie să recupereze vacanța, ci pentru că îi poate ajuta emoțional.

Există copii pentru care senzația aceea din primele zile — „nu-mi mai amintesc nimic, toți ceilalți știu, eu nu pot” — este foarte copleșitoare. Dacă eu îmi cunosc copilul și știu că funcționează așa, zece sau cincisprezece minute în care ne uităm împreună peste niște lucruri familiare pot să-i ofere senzația de continuitate: „A, da, am mai fost aici. Știu lucrurile astea. Pot să reîncep. Pentru alt copil, exact același lucru poate fi complet inutil și poate transforma ultimele zile de vacanță într-o anticipare anxioasă a școlii.

Școala este un maraton, nu un sprint. Am văzut asta și în propria familie. Copilul meu a început la un moment dat pregătirea suplimentară la engleză într-o clasă în care alți copii făceau deja de câțiva ani câte două ore pe săptămână. Diferența părea mare. Într-un an, decalajul s-a redus enorm iar în anul următor a dispărut complet. Experiența aceea mi-a rămas tocmai pentru că mi-a reamintit cât de ușor ne speriem, ca părinți și cât de greu ne este uneori să vedem procesul.

Copiii uită. Își amintesc. Reînvață. Leagă ceea ce știau de ceea ce află acum și uneori ajung să înțeleagă mult mai profund tocmai ceva ce părea, pentru o vreme, uitat.

• Cum se pregătește un profesor pentru prima zi de școală? Este diferit când vorbim despre clasa pregătitoare față de celelalte clase?

Magda Cojocea, învățătoare: Profesorul are probabil și el emoții în prima zi. Toata vara strânge idei, materiale, concepte – ce culori, ce mascota, ce jocuri, ce cărți. E cel mai probabil obosit după ce a aranjat si decorat clasa si s-a tot pregătit. E ca atunci când pregătești un eveniment în calitate de gazdă – ai muncit mult să termini pregătirile la timp, acum te-ai îmbrăcat frumos și ești cu ochii la oaspeți încercând sa te conectezi cu fiecare dintre ei. 

Eu una am emoții. Și e în regulă… Copiii nu au nevoie de un adult care nu simte, ci de unul care poate să-și gestioneze suficient de bine propriile emoții încât să rămână disponibil pentru ale lor.

La clasa pregătitoare, pregătirea înseamnă foarte mult construirea siguranței și a familiarității – clasa are o mascotă, copilul are locul lui în bancă, există reguli, Copilul începe să înțeleagă: acesta este locul meu, acesta este adultul la care pot să apelez, aceștia sunt copiii cu care voi petrece foarte mult timp, aici sunt lucrurile mele și, încet-încet, așa funcționăm noi împreună.

La celelalte clase este puțin diferit, pentru că există deja o istorie comună, nu ne întâlnim pentru prima dată. Eu îi cunosc, ei mă cunosc, există deja relații, glume, reguli, conflicte rezolvate sau poate nu chiar complet rezolvate. Există un „noi” la care ne întoarcem. E adevărat, uneori, după o singură vară, schimbarea este surprinzător de mare. Copilul care pleacă în iunie nu este întotdeauna exact copilul care se întoarce în septembrie.

De aceea, pentru mine, pregătirea profesorului nu este doar despre ce va preda și ce va pune pe pereți, ci și despre disponibilitatea de a-i întâlni din nou pe copiii reali din fața lui, nu imaginea pe care o avea despre ei în iunie. În prima zi, mai ales la copiii mici, nu mă preocupă să le demonstrez cât de eficient putem începe materia. Mă preocupă să începem să construim sau să reconstruim grupul. Putem povesti, putem crea un ritual al clasei, putem avea un jurnal în care să păstrăm lucruri importante din anul acela etc

La clasa pregătitoare, chiar și părinții pot avea pentru puțin timp un loc în această trecere, după care trebuie să poată face ceea ce este uneori foarte greu pentru un părinte: să plece.

Pentru că prima zi este începutul unei relații, iar relația aceea va conta în viața de școlar de zi cu zi. 

• Când vă revedeți elevii, despre ce vorbiți? Îi întrebați despre teme, despre cărțile citite în vacanță? Cum arată, de fapt, primele zile?

Magda Cojocea, învățător: Copiii consideră în mod firesc că eu, ca învățător, sunt acolo pentru ei. Și au dreptate, nu-i așa? Eu sunt acolo pentru ei. Așadar, își doresc foarte mult să vorbească cu mine – le este destul de greu să înțeleagă că ar putea exista ceva mai important de făcut decât  ca eu sa ascult ce au ei de spus în momentul acela.

De aceea, primele zile de școală sunt provocatoare, pentru că sunt un fel de concurs de cereri de atenție. Toată lumea vrea să-mi povestească, pe nerăsuflate. Vor să-mi arate poze, pietricele, scoici găsite pe la mare și tot felul de mici comori care pentru un adult pot părea nesemnificative, dar pentru ei vin cu o poveste întreagă. Este o efervescență și o bucurie. Și, evident, vor să vorbească și unul cu celălalt. Nu s-au văzut de mult, au crescut, s-au întâmplat lucruri, au foarte multe de recuperat.

Iar din această efervescență, din bucurie, din ritmuri diferite de somn și din oboseală, misiunea mea este să-i ascult și, în același timp, să-i armonizez. E, dacă vreți, ca atunci când creezi un cântec. Am instrumente diferite, care vibrează diferit. Toate sunt importante, toate îmi sunt dragi, tuturor trebuie să le respectăm singularitatea și individualitatea și, în același timp, reînvățăm să funcționăm într-o echipă, pentru că școala este despre învățare în echipă, nu doar despre învățare individuală.

Asta este, pentru mine, o parte importantă a primelor zile: reînvățăm să fim împreună.

Sigur că ne vom întoarce și la conținuturi, vom vedea ce ne amintim și ce trebuie reluat. Dar eu nu încep cu un inventar: „contează cine și-a făcut tema de vacanță, câte cărți a citit, câte exerciții a rezolvat” – pe mine nu mă interesează deloc asta în primele două – trei zile de școală. Mi s-ar părea o pierdere să am în fața mea niște copii care abia așteaptă să-mi spună cine au fost în ultimele două luni, iar eu să ratez asta. 

Relația cu profesorul contează și pentru învățare – învățăm mai ușor de la un om lângă care ne simțim suficient de în siguranță ca să putem greși.

Așa că, în primele zile, îi ascult. Îi las să-mi arate scoicile. Refacem regulile  – le discutăm și dezbatem împreună și încet, revenim la ritmul nostru. Ne întoarcem la matematică, și la scris, și la citit, la tot. Nu sunt lucruri care se exclud. Asta este, de fapt, clasa: locul în care trebuie să învățăm și tabla înmulțirii, și cum să așteptăm două minute până termină colegul povestea lui, deși noi avem una evident mult mai importantă.

• Cât durează, realist, adaptarea copilului la școală? Când ar trebui părintele să înceapă să-și pună întrebări dacă lucrurile nu par să se așeze?

Magda Cojocea, învățătoare: Cred că depinde foarte mult despre ce copil vorbim și despre ce tranziție vorbim.

Pentru un copil care se întoarce în aceeași clasă, la același învățător, cu aceiași colegi, eu mă aștept ca primele două săptămâni să fie o perioadă de reașezare. Reînvățăm ritmul, regulile, statul împreună, atenția, faptul că nu pot să spun chiar în secunda în care mi-a venit ceva în minte tot ceea ce am de spus. Sunt lucruri pe care copiii le știu deja, dar care au nevoie puțin să fie reactivate.

La clasa pregătitoare este cu totul altceva. Acolo copilul nu revine într-un sistem cunoscut, ci trebuie să înțeleagă sistemul. Trebuie să descopere cine este adultul acesta, cum îi cere ajutorul, când poate merge la toaletă, ce se întâmplă dacă greșește, unde își pune lucrurile, cum funcționează grupul, cum își găsește locul printre ceilalți copii. Noi vedem un orar și niște reguli. El trebuie să construiască o hartă întreagă a unei lumi noi.

Din experiența mea, la clasa pregătitoare mă uit la primele două-trei luni ca la o perioadă de adaptare a grupului. Dar aș sublinia foarte clar că acesta este un reper din practica mea de profesor, nu o normă psihologică potrivit căreia orice copil „trebuie să fie adaptat” în trei luni.

De fapt, nu cred că există o zi în care putem spune: gata, la ora 10:35 adaptarea s-a încheiat.

Și nici copiii nu se adaptează simultan la toate lucrurile. Un copil poate să intre foarte repede în ritmul academic și să aibă nevoie de mai mult timp pentru a-și găsi locul social. Altul poate să-și facă imediat prieteni, dar să obosească foarte tare din cauza cerințelor de atenție și autocontrol. Un copil poate merge cu bucurie la școală și totuși să aibă dificultăți. Altul poate protesta dimineața și, odată ajuns în clasă, să funcționeze foarte bine.

De aceea, eu m-aș uita mai puțin la întrebarea „Câte săptămâni au trecut?” și mai mult la traiectorie.

Lucrurile se mișcă, chiar încet, într-o direcție bună? Copilul începe să înțeleagă ce se întâmplă? Își găsește un prieten? Poate să ceară ajutor? Protestele devin mai rare sau mai ușor de gestionat? Există măcar anumite momente ale zilei despre care vorbește cu plăcere?

M-aș uita cu mai multă atenție atunci când nu văd această metamorfoza sau când văd că lucrurile se agravează:  refuzul școlii devine tot mai puternic, copilul se izolează, pare permanent speriat sau există o schimbare importantă și persistentă față de felul în care îl cunoaștem. Asta nu înseamnă automat că există o tulburare și cu atât mai puțin că putem pune un diagnostic dintr-un asemenea comportament. Înseamnă că merită să devenim curioși și să discutăm cu copilul și cu profesorul, iar dacă dificultățile persistă sau sunt intense, să cerem și ajutor specializat.

Cred că aici părintele și profesorul au fiecare câte o bucată din același puzzle. Părintele vede copilul acasă, profesorul îl vede într-un grup de copii de aceeași vârstă. Uneori copilul care acasă pare complet copleșit este la școală relaxat și vesel, iar descărcarea apare abia când ajunge în locul lui sigur. Alteori părintele vede un copil aparent bine, iar profesorul observă că stă singur în fiecare pauză. De aceea conversația dintre adulți este mult mai utilă decât presupunerile pe care le fac unii despre ceilalți.

Adaptarea nu înseamnă doar că un copil a învățat unde trebuie să-și pună ghiozdanul și nu mai plânge dimineața. Înseamnă că, treptat, începe să simtă: știu locul acesta, înțeleg ce se așteaptă de la mine, există aici oameni la care pot să apelez și pot să funcționez în lumea aceasta fără să renunț la cine sunt eu.

• Ce mesaj le transmiteți copiilor și părinților înainte de începerea școlii?

Magda Cojocea, învățătoare: Le-aș spune să aibă încredere. Părinților, să aibă încredere în tot ceea ce au construit bun și minunat pentru si in copilul lor. Poate că prima zi de școală sau primele luni de școală nu vor fi ideale. Școala este un maraton, nu contează dacă nu au luat startul perfect, au timp să recupereze și să-și găsească ritmul.

Copiilor, să aibă încredere în cine sunt ei și în ceea ce pot face.

Și le-aș spune tuturor să aibă încredere în școală. Școala nu este groapa cu căpcăuni și nici locul în care se termină distracția. E un loc în care sunt oameni care muncesc mult și cu drag pentru copii.

Sigur că vor fi și lucruri grele, vor fi reguli, efort, poate și zile în care nu vor avea chef. Dar asta nu transformă școala într-un loc de care trebuie să ne fie teamă. Regulile sunt bune, efortul este bun, avem nevoie de perseverență, avem nevoie să învățăm să nu cedăm la primul disconfort.

Și ce mi-aș dori cel mai mult pentru începutul acesta de școală: mai puțină preocupare pentru copilul care ar trebui să fie și mai multă deschidere blândă către copilul care este.