În pragul celui mai mare concert Om la Lună, care are loc azi, 3 iulie 2026, la Arenele Romane, la aproape 7 ani de când s-a înființat trupa, am stat de vorbă cu Doru Pușcașu, solist, membru fondator și chitarist. Am povestit despre concert și noua piesă Everest, despre cum a luat naștere trupa.

Membrii trupei sunt Doru Pușcașu – voce, chitară și pian și fondatorul trupei, Dragoș Strat – chitară, Cătălin Constantin – bas și Adrian Maraloiu – tobe.

Au lansat până în prezent 5 albume. Muzica lor are o sonoritate aparte și mai ales versuri presărate „cu puțin dulce”, cum spune Doru. Au fani de toate vârstele:

„Mie mi se pare fabulos pentru că văd la concertele noastre motocicliști bărboși, puternici, tatuați, dar și doamne care lucrează cu siguranță într-o corporație, văd și tineri liceeni, adolescenți de școală generală. E fantastic, cupluri de toate felurile, toate orientările sexuale. E foarte, foarte mișto”.

Trupa a cântat anul trecut la Electric Castle și anul acesta vor fi acolo dar concertul cel mai mare va fi acesta de la Arenele Romane.

„Noi suntem la șapte ani neîmpliniți de Om la Lună și nu sărbătorim nimic, practic. Este un concert ca orice alt concert de-al nostru. Doar că este foarte mare și este un concert în care vor veni oameni de peste tot și din țară și dinafară. E un soi de reuniune a comunității Om la lună, într un loc în care să încapă toată lumea.

Asta a fost ideea concertului. Nu are o miză specială. Nu are ceva de sărbătorit, ci pur și simplu. Cred că mie îmi place foarte mult ideea asta. Ar trebui să facem asta mai des fără un motiv. Știi că îți iei o sticlă de băutură foarte bună Și o păstrezi pentru un moment anume. Nu-i suficient de bun momentul și ajungi ori să uiți de ea, ori să expire, ori să nu fie niciodată un moment, așa că dacă ai o sticlă bună, desfă-o acum și beau astăzi fără niciun motiv. Ăsta este conceptul Arenelor Romane: Este o sticlă bună de spumant care trebuie băută împreună”.

Doru e inginer de profesie, a lucrat în Marketing și Jurnalism și a înființat mai întâi proiectul Om la Lună, singur, acum 8 ani.

Tată a doi băieți, Doru Pușcașu povestește despre faptul că anul acesta a cântat poate mai puțin pentru că a fost alături de băiatul cel mare care a avut Evaluarea Națională.

„Am fost sprijinul lui nu doar emoțional. Am fost și tehnic alături de el. Am fost meditator și la română și la mate. Mie mi-a făcut plăcere. Cu mici excepții, când, într adevăr începi să-ți pierzi mințile, că nu mai ai răbdare și simți că te învârți în jurul cozii. A fost foarte plăcut și pentru mine – am descoperit o mulțime de texte frumoase. Și acum, româna, e mai mișto decât româna de pe vremea mea. Dezvoltă un pic gândirea critică și te lasă un pic să ai o abordare personală, nu doar ce a vrut să spună autorul, ci te lasă și pe tine să zici ceva. Am muncit cot la cot cu el și, fizic prin stat lângă el. Anul ăsta mi l-am dedicat mai mult studiului decât muzicii”.

L-am întrebat despre accesul copiilor la cultură și depsre tinerii care vin la concertele lor.

„La concertele noastre am hotărât noi. E pur și simplu decizia trupei. Nu știu dacă se practică în mod curent asta: Copiii sub 12 ani intră gratis la toate concertele noastre. Și elevii și studenții au un preț preferențial.

Din păcate, prețurile au crescut peste tot, odată cu inflația, cu mărirea celorlalte prețuri, pentru că au crescut, regia a crescut, au crescut cheltuielile formației.

Din păcate asta este realitatea. Cultura nu e super accesibilă. Și asta simt și eu. Îmi dau seama la concertele noastre, pentru că sunt concerte de club, unde un bilet de student, chiar dacă nu pare mult, 60 de lei, s-ar putea să pară mult pentru un student la momentul respectiv. Și părintele să nu poată să i-l plătească.

În același timp, văd la concertele în aer liber, de exemplu, când cântăm la festivaluri gratis gen Street Food, văd că vine un alt alt public, o altă categorie de fani care știu toate versurile.

Sunt fani adevărați și pe care nu-i văd la concertele de club și vin la concertele gratis. Și de asta și acceptăm să facem și genul ăsta de concerte pentru ei ca să putem să-i vedem și pe ei pe noi. În mod normal pe ei nu putem să-i vedem la concerte de club pentru că nu își permit”.

• Citește și Interesul pentru cultură este, în principal, moștenit sau dobândit de la o generație la alta în familie, prin interacțiunile dintre părinți și copii – Barometrul de consum cultural 2024

Ascultă mai jos interviul integral

Fragmente din interviu

Alexisme: Copiii tăi au ascultat piesele tale când le lucrai?

Doru, Om la Lună: Au fost nevoiți să asculte muzica mea:) Pentru că înainte să cânt la trupa Om la Lună, cântam acasă la mine.

Și toate cântecele care mai târziu au fost instrumentate cu colegii mei și au devenit cântece foarte iubite au trecut prin filtrul băieților mei. Au ascultat de sute și mii de ori până au căpătat ele o formă. Înainte să cânt la Om la Lună vreo șase ani, le-am cântat lor cântece.

Înainte de asta, am mai avut o trupă, o trupă din adolescență, care așa a fost un soi de proiect care a mers până la un punct, după care n-a mai mers.

Alexisme: Dar ce meserie ai avut?

Doru: Am făcut foarte multe lucruri. Eu sunt inginer de profesie, am terminat Electronică și Telecomunicații. Am profesat un an în domeniul ăsta. M am înscris și la doctorat.

După, care mi am dat seama că nu e ce trebuie și că nu-s deloc fericit. Am schimbat, am făcut un master în comunicare la facultatea de jurnalism, după care am intrat în zona de marketing, am făcut niște ani Marketing, după care am trecut pe creație.

Am lucrat la o agenție mică, după care mi am făcut eu propria mea agenție. Deci, am lucrat în publicitate o vreme.

După care mi-am dat seama că nici asta nu mă face fericit cu adevărat. Așa că m-am întors la muzică, mai pe la bătrânețe.

Alexisme: Acum ajungem la povestea trupei om La lună. V-ați înființat târziu, așadar …

Doru: Da, după ce am terminat cu prima trupă, am avut așa niște ani în care nu am mai putut să fac muzică, pentru că am fost foarte rănit. După care mi-am dat seama din nou că nu pot să nu mai fac asta pentru că era acolo mult de spus și de simțit. Așa că am reînceput să cânt la mine acasă. Și am testat niște cântece pe ai mei.

A părut că a funcționat. Și fix acum opt ani chiar am avut primul meu concert. Om la Lună. – omul, trupa a venit mai încolo. Era atunci proiectul, meu solo începusem să cânt eu cu chitara și cu pianul meu. Mi părut mult mai simplu și mai natural să fac treaba asta.

Am o poză de la primul meu concert de la Muzeul Țăranului Român. Sunt eu pe scenă și în fața mea sunt vreo șase copilași care stau pe scenă și se uită la mine. Dintre ei, doi sunt ai mei.

Și opt ani mai târziu, tocmai am avut o Evaluare Națională de dus și e foarte amuzant că din copiii din poză, 3 tocmai au terminat Școala Generală. Am dus emoțiile împreună.

Un an mai târziu mi-am dat seama că de fapt proiectul o să crească foarte mare. Și așa, printr-o serie de întâmplări fericite și conjuncturi favorabile, am întâlnit niște băieți foarte, foarte talentați cu care am început să scriem muzică. A mers din prima. A fost o super compatibilitate de la început. Deci, acum șapte ani, a apărut Om la Lună, formația.

Am constatat cu foarte mare surprindere că, în momentul ăsta, ca publicul nostru de 20 – 25 de ani e cel mai numeros, după care urmează 25-34, iar cei de vârsta noastră sunt la a treia categorie.

Mie mi se pare fabulos pentru că văd la concertele noastre motocicliști bărboși, puternici, tatuați, dar și doamne care lucrează cu siguranță într-o corporație, văd și tineri liceeni, adolescenți de școală generală. E fantastic, cupluri de toate felurile, toate orientările sexuale. E foarte, foarte mișto.

Alexisme: Concertul de azi, 3 iulie, de la Arenele Romane este cel mai mare de până acum?

Doru: Concertul de la Arenele Romane a venit ca o surpriză pentru noi. Nu ne-am gândit neapărat să facem ceva de genul ăsta, încă. Dar organizatorii acestui concert au văzut așa noi ceva. De obicei, la Arenele Romane, trupele se întâlnesc când sărbătoresc ceva. Zece ani, Douăzeci de ani cincizeci de ani.

Noi suntem la șapte ani neîmpliniți de Om la Lună și nu sărbătorim nimic, practic. Este un concert ca orice alt concert de-al nostru. Doar că este foarte mare și este un concert în care vor veni oameni de peste tot și din țară și dinafară. E un soi de reuniune a comunității Om la lună, într-un loc în care să încapă toată lumea.

Asta a fost ideea concertului. Nu are o miză specială. Nu are ceva de sărbătorit, ci pur și simplu.

Cred că mie îmi place foarte mult ideea asta. Ar trebui să facem asta mai des fără un motiv. Știi că îți iei o sticlă de băutură foarte bună Și o păstrezi pentru un moment anume.

Și ți se pare că niciodată nu e momentul ăla? Nu-i suficient de bun momentul și ajungi ori să uiți de ea, ori să expire, ori să nu fie niciodată un moment, așa că dacă ai o sticlă bună, desfă-o acum și beau astăzi fără niciun motiv. Ăsta este conceptul Arenelor Romane: Este o sticlă bună de spumant care trebuie băută împreună.

Alexisme: Ați lansat și o piesă nouă, numită Everest. Care e mesajul și din spatele piesei? Piesa nouă Everest. Care este mesajul din spatele piesei?

Doru: Mesajul piesei e un pic mai greu decât intenția noastră, de a sărbători adică mesajul s-a dus într o direcție mai dark, fără să vreau. Eu scriu despre stări pe care le experimentez. A ieșit așa pentru că e ceva ce mă la care mă gândesc foarte des. Am și văzut un documentar de curând. Parcursul alpiniștilor pe Everest: cum urcă,cum găsesc din când în când, niște foști alpiniști care au rămas pe acolo și au devenit repere Alpinistul suedez din 1973, acolo i se mai văd încă bocancii, mai urci un pic și vezi costumul alpinistei norvegiene … Îți dai seama că e așa cumva o paralelă între visul nostru și drumul nostru de urcat.

Tu te duci pe drumul tău și vezi că altora nu le-a ieșit. Alții au eșuat. Sunt pe acolo, rămășițe. Îți dai seama, văzându-i că nu știi dacă tu o să ajungi până la capăt. Dacă o să te mai și întorci.

Așa că poate ar trebui să ne bucurăm de fiecare moment nou, de fiecare pas nou pe care îl facem. Acesta e mesajul pozitiv al cântecului.

Viața de părinte – Treci de la cea mai mare bucurie și la cele mai mari satisfacții, la cea mai mare frică la cele mari neajunsuri

Alexisme: Jobul de muzician îți ocupă tot timpul?

Doru: Nu, job-ul de părinte îmi ocupă tot timpul acum. Sunt muzician side project 🙂 Anul ăsta, pentru că băiatul meu era clasa a VIII-a am petrecut foarte mult timp cu el. Mi s a părut că e mare nevoie așa de prezența mea în viața lui. A fost o chestie asumată. Și colegul meu, Dragoș are o fată care a terminat și ea a școala. Deci din 4 oameni în trup, doi a fost cu evaluarea națională anul ăsta.

Da, așa dacă e să o iei ca ca meserie, e singurul meu job. Adică, pot să trăiesc din muzica mea. Nu neapărat senzațional, dar are, niște beneficii majore în viață.

Alexisme: Cum ai fost alături de el? Emoțional?

Doru, Om la Lună: Nu, nu doar emoțional. Am fost și tehnic alături de el. Am fost meditator și la română și la mate.

În primul rând, am fost suportul psihic. Miza n-a fost pentru niciunul dintre noi, foarte mare, să ducă la liceul X. Nu. De la început am plecat pe ideea asta. Că n-o să i obligăm pe băieți să i să ajungă să fie pe primul loc. Niciodată. Din partea noastră. Dacă ei vor să facă asta, să facă ei. Și n am încercat niciodată să mergem pe ideea: Trebuie să fii primul și trebuie să fii la cel mai bun liceu. “Poți să fii la un liceu”. Și atât. Cu cât mai sus, cu atât mai bine. Și, ne-a ieșit.

Eu provin dintr-o lume în care era foarte important să iei zece. Am terminat primul școala generală. Am fost șef de promoție și am luat prima notă la bac. Am terminat bacul primul. Și nu m-a ajutat cu nimic asta în viață. Am avut doar multă frustrare când greșeam.

Și neajunsuri de performanță și multă competitivitate greșită. După care mi-am dat seama că nu despre asta e vorba.

Se spune că elevii de 8 se descurcă în viață întotdeauna mai bine ca cei de 10 și Social Skills sunt de cele mai multe ori mai importante, pe asta ne-am bazat ca părinți.

Suntem super fericiți de rezultate. Da, e foarte complicat să motivezi un copil să muncească, să muncească constant, că, de fapt, constanța e foarte importantă. E foarte obositor, dar a fost și foarte plăcut.

Am stat cu el la masă și am făcut cu el mate și am vorbit la română. Am încercat să-l învăț cum să gândească un text, nu să învețe pe de rost ceva. Și cum să simtă. Adică, „ce a vrut să spună autorul” trebuie să se ducă un pic în interior să. Am încercat să explic emoțional ce ar trebui să facă. Mie mi-a făcut plăcere. Cu mici excepții, când, într adevăr începi să-ți pierzi mințile, că nu mai ai răbdare și simți că te învârți în jurul cozii. A fost foarte plăcut și pentru mine – am descoperit o mulțime de texte frumoase. Și acum, româna, e mai mișto decât româna de pe vremea mea. Dezvoltă un pic gândirea critică și te lasă un pic să ai o abordare personală, nu doar ce a vrut să spună autorul, ci te lasă și pe tine să zici ceva. Am muncit cot la cot cu el și, fizic prin stat lângă el. Anul ăsta mi l -m dedicat mai mult studiului decât muzicii.

Și printre picături, am mai și cântat. Și, în rest, mult stat cu el și vorbit și încurajat: Și el pe mine, eu pe el.

Alexisme: Cum e viața de tată full time?

Doru: E ca o sinusoidală. Treci de la cea mai mare bucurie și la cele mai mari satisfacții, la cea mai mare frică la cele mari neajunsuri.

Tot timpul te gândești dacă ai făcut bine sau dacă ai luat deciziile bune, dacă puteai să faci mai mult, sau dacă puteai să faci mai bine sau că ai făcut prea mult. E foarte provocatoare viața de părinte, din toate punctele de vedere.

De cele mai multe ori, seara cu soția mea, după ce îi culcăm pe băieți, stăm pe canapea, epuizați, ne uităm așa în gol, unul la altul și ne întrebăm dacă am făcut bine. E o sinusoidă fantastică.

Dar în momentele astea de liniște, îți dai seama că ai făcut câte o treabă bună sau mai puțin proastă.

Că bună nu o să fie niciodată sau cea mai bună. Dar ideea e să faci cât mai puține prostii, cât mai puține greșeli. E o învățare continuă, o descoperire continuă. Și să ai în minte că nu e niciodată despre tine.

Dar una peste alta, e foarte frumos e cel mai frumos lucru din lume și ccând mă întreabă oamenii, pare că fac reclamă la făcut copii.

Dar nu fac reclamă că nu e cel mai ușor lucru din lume. Nu, nu. Satisfacțiile ca părinte, fericirea pe care o simt în niște momente cu băieții, nu se compară cu nimic altceva.

Din păcate cultura nu e prea accesibilă în România. Expunerea copiilor la diferite forme de cultură cred că vine exclusiv de acasă. E o mare responsabilitate ca părinte și ți se pare că nu faci niciodată suficient

Alexisme: Simți această responsabilitate ca părinte, de a expune copiii la diverse forme de cunoaștere, cultură: teatru, spectacole, concerte, călători pe care poate școala nu le oferă?

Doru: Din păcate, vorbesc din experiența mea, dar școala de stat oferă destul de puțină expunere copiilor pe partea asta. Inclusiv în timpul școlii se întâmplă foarte puține lucruri. Timpul liber pe care îl petrec împreună și anume excursii, ieșiri, nu se întâmplă învățarea, pentru că îi lasă pe telefon sau îi lasă în pace, nu se ocupă foarte mult de ei. Prin urmare, expunerea copiiilor cred vine exclusiv de acasă.

Noi trebuie să compensăm, ceea ce nu se întâmplă la școală. De când au fost foarte mici noi i-am dus prin lume peste tot unde am putut. Băieții mei au dormit la cort înainte să meargă în picioare.

Am fost cu ei în multe țări, cu cortul, încât, dacă acum merg la școală și fac geografie, pot să spună: Eu am fost aici, aici, aici, aici. Știu capitala asta, că am fost în ea. Pe aici trece Dunărea pentru că am fost pe acolo.

Am încercat să-i expunem la tot felul de experiențe și să-i luăm dintotdeauna cu noi. Cred că, până la urmă, astea rămân și iar, momente ancore la care pot să se întoarcă de fiecare dată. E o mare responsabilitate ca părinte și ți se pare că nu faci niciodată suficient.

Ai vrea să fie lucrurile uneori diferit. Îl duci la o piesă teatru, ai vrea să-i placă la nebunie, dar poate nu-i place. Și trebuie să accepți asta. Că poate nu e genul lui. Sau poate nu l-ai dus într-un moment potrivit. Poate mintea lui era în altă parte. Asta nu înseamnă că nu-i place teatrul, ci înseamnă că poate nu-i a plăcut piesa aia, în seara aceea. Tu trebuie să-i expui pe copiii tăi încontinuu la forme de artă. Nu i plac. Uite, duci la un muzeu de artă și arăți niște picturi. Poate n-ai nimerit pictura potrivită. Dar dacă îl duci de mai multe ori, o să îți dai seama că începe să facă diferența între ele.

Până să înceapă să prindă drag sau să înceapă să facă diferența între niște lucruri, cred că suntem datori să-i expunem, nu cu forța, dar constant, cred că asta este cheia. La un moment dat, cu siguranță se prinde ceva.

Alexisme: Dar crezi că familiile din România își permit accesul la evenimente? Pentru că am remarcat și la concerte, la muzee private, sau la diverse expoziții, sunt prețuri foarte ridicate și e foarte dificil să poți să te duci cu toată familia, cu unul – doi copii la spectacole.

Am văzut că la voi la concert, prețul pentru studenți și elevi este la jumătate. E ceva organizatoric, tehnic, sau ați cerut voi?

Doru: La concertele noastre am hotărât noi. E pur și simplu decizia trupei. Nu știu dacă se practică în mod curent asta. Copiii sub 12 ani intră gratis la toate concertele noastre. Și elevii și studenții au un preț preferențial.

Din păcate, prețurile au crescut peste tot, odată cu inflația, cu mărirea celorlalte prețuri, pentru că au crescut, regia a crescut, au crescut cheltuielile formației.

Din păcate asta este realitatea. Cultura nu e super accesibilă. Și asta simt și eu. Îmi dau seama la concertele noastre, pentru că sunt concerte de club, unde un bilet de student, chiar dacă nu pare mult, 60 de lei, s-ar putea să pară mult pentru un student la momentul respectiv. Și părintele să nu poată să i-l plătească.

În același timp, văd la concertele în aer liber, de exemplu, când cântăm la festivaluri gratis gen Street Food, văd că vine un alt alt public, o altă categorie de fani care știu toate versurile.

Sunt fani adevărați și pe care nu-i văd la concertele de club și vin la concertele gratis. Și de asta și acceptăm să facem și genul ăsta de concerte pentru ei ca să putem să-i vedem și pe ei pe noi. În mod normal pe ei nu putem să-i vedem la concerte de club pentru că nu își permit.

Pe de altă parte, dacă noi nu punem bilet, nu ne mai permitem noi să cântăm”.

Ascultă interviul integral aici.