Trecerea de la clasele primare la gimnaziu: un moment greu nu doar pentru părinți, ci și pentru copii. Părinții nu își mai recunosc peste noapte copilul, care brusc vrea independență mai multă decât poate duce sau mai multă decât e gata părintele să i-o ofere. Pe mine m-a lovit neașteptat această preadolescență.

Sunt schimbări pe plan școlar, mai mulți profesori, diriginte și program diferit. Toate vin tăvălug peste copil și implicit și peste părinte. Vreo 2 luni am simțit că nu mai pot controla nimic din programul nostru, că totul e greșit, că D. nu va înțelege cum e cu învățatul la fiecare materie. Asta încă nu s-a rezolvat, cred că e mult de muncă aici, dar e mai bine decât panica pe care o aveam la începutul școlii.

Nu doar pe plan școlar sunt multe provocări, dar acestea se reflectă automat în comportamentul copilului, simte și el că este mai mare, diferit, că are un pic de libertate sau că și-ar dori mai multă. Unii părinți mi-au spus că se tem de acest moment pentru că nu știu cât să lase din libertate, alții mi-au spus că la această vârstă de 10-11 ani l-au cam scăpat din mână, cum se zice, considerând că acum e mare pentru a face multe.  

Așa că am decis să stau de vorbă cu un psihoterapeut, Ana Maria Toma, despre acest echilibru dificil. Iată încă un echilibru pentru noi părinții dar și pentru copii care se simt ei înșiși diferiți, apar hormoni, stări de preadolescență, după cum citim în cărți. 

Mai întâi să vă spun cine este Ana Maria Toma: are un cabinet în care face și ședinte de psihoterapie cu copii, sau și împreună cu familiile, Casa CuMinte. E un spatiu în care Ana organizează și târguri de și cu copii dar poate fi închiriat și ca spațiu pentru petrecere, iar zona este foarte accesibilă: Zona Domenii.

Uneori, când noi părinții simțim că scăpăm totul din frâie nu e nicio rușine, ba din contră, cred că e un mare avantaj și act de curaj să cauți un psihoterapeut care să fie pe aceeași lungime de undă cu tine și cu copilul. Câteva ședințe de ghidaj sunt mereu binevenite pentru noi părinții pierduți în era digitală care avansează prea repede, iar noi parcă vrem să mai fie mici copiii, dar în același timp să fie și mai independenți.

Are un master în psihologie școlară și consiliere vocațională, a urmat curs NLP (Programarea Neuro-Lingvistică) practitioner, s-a format și în psihoterapie cu abilități și competențe în terapia de familie și cuplu în cadrul
Asociației multiculturale de psihologie și psihoterapie.

Ana are o formare de bază în psihoterapia copiilor și adolescenților (IESTCA) în cadrul Asociație române de psihoterapie integrativă. A urmat un curs de conceptualizarea cazului, stabilirea obiectivelor terapeutice, planificarea tratamentului în terapia sandplay în cadrul Institutului de Sandplay therapy din România

De asemenea, o vedeți periodic la Antena 1, la „Neatza, cu Răzvan și Dani” unde discută despre teme legate de parenting.

Din perspectiva părintelui: 

Alexisme.ro: Ne ținem copiii aproape, e firesc să vrem să îi protejăm. Când termină clasele primare este timpul să le oferim puțină libertate: poate să meargă singur la școală dacă e în cartier, poate sta singur acasă dimineața până pleacă la școală, poate să își facă un sandviș, poate să aibă bani de buzunar, poate să aibă telefon (în caz că nu a avut până acum)? Cum definim pentru noi părinții, această etapă de tranziție? Ce trebuie să înțelegem noi ca părinți din ce simt ei și dorința lor de a fi mai independenți?  

Ana Maria Toma, psihoterapeut: Încă de când copilul este mic părintele trebuie să aibă ca țintă principală independența și autosuficiența pe care copilul trebuie să le dobândească în diferitele paliere de dezvoltare. Uite un exemplu – când este mic, așteptăm cu atâta nerăbdare să meargă, să nu mai folosim scutece, să mănânce singur și cât mai diversificat. Ei bine, de ce să nu ne dorim același lucru dupa ce trec anii mici ai copilăriei și suntem puși în fata independenței lor în legătură cu școala sau cu tot ce îl înconjoară. Și la școlar ar trebui să apelăm la aceeași bună creștere ca și la bebeluș: să ne asigurăm ca totul e ok în jurul lui și apoi să îl lăsăm să exploreze. Chiar dacă va cădea, să știm ca nu se poate lovi foarte tare. Iar părintele trebuie să aibă in minte ca oricând pot fi făcute ajustari, ca in cazul oricarui lucru nou introdus in viata. In funcție de feed-back, ajustezi sau adaugi alte sarcini. Fiecare familie trebuie să decidă în microclimatul propriu când este momentul să facă schimbări. Nu există un moment zero sau prea târziu, atâta timp cat ținem cont ca scopul nostru ca părinți este acela de ghidaj al copiilor spre viitorul unui adult independent. În plus, pentru a putea fi independent ca adult, trebuie să dobândească resurse
încă din copilărie care să îi demonstreze ca se poate descurca singur.

Independența este unul din cele mai ofertante puncte ale creșterii stimei de sine și știm foarte bine cat de bine e să ai o stimă de sine bună. Dorința de independență este naturală, instinctuală și vine din interiorul nostru. De asta se
spune în literatura de specialitate ca de când ne naștem, prin numeroasele noastre răzvrătiri față de părinți, nu facem decât să continuam să rupem acel cordon ombilical care încă se păstrează. Nu este o răzvrătire conștientă, ci efectiv vine din creierul reptilian.

Alexisme.ro: La această vârstă ca părinte te bucuri că nu mai depinde copilul de tine pentru orice
lucru și îți dorești pentru el să fie mai independent. Însă până unde poate să meargă această
independență? Este aici un pericol de a le da prea multă libertate brusc? 
Să nu le mai verificăm temele, să îi lăsăm pe telefon si tabletă fără limite, să nu mai mergem la
școală să îi verificăm parcursul educațional, să nu ne mai implicăm în viața lui la fel de mult pentru că «e mare
si se descurcă». Vrem să le dăm încredere dar care sunt acele limitele sănătoase?

Ana Maria Toma, psihoterapeut: Oricât ne-am dori, nu putem să trăim viața în locul lor. Ar fi foarte ușor, dar deloc constructiv ca noi sa le spunem ce să facă și ei sa execute, au nevoie să facă propriile greșeli. Este dovedit că toți trecem printr-o etapă de turbulente, fie în copilărie, fie în adolescență sau din păcate unii trec prin această etapă mai tarziu, ca adulți. Zic din păcate pentru ca e mult mai ușor să repari greșeli atunci când ai plasa de siguranță a părinților, decât in momentul in care ești pe cont propriu, ca adult.

De ce vorbim de libertate oferită brusc, când noi le oferim libertate de când s-au născut? Uite, eu prefer sa folosesc mai degraba termenul de ”independenta”. Când spun ”libertate” în contextul asta, mă gândesc cp ar insemna ca discut despre niste copii care nu au libertate. Pe când atunci când vorbim despre independenta – despre ea putem spune ca o oferim treptat copiilor și fiecare progres este încurajat. Copilul în clasa a V-a deja ar trebui să fie
independent cu temele. Dacă nu este acum momentul, să îl încurajăm și o luăm treptat: mai întâi îl lăsăm să își facă temele cu noi în aceeași încăpere, fără să intervenim, doar așteptăm să ne ceară ajutorul.

La final verificăm împreună. După o săptămâna, ieșim din cameră și doar verificăm, apoi verificăm din ce în ce mai rar. Si încă ceva – ținem cont si de evoluția școlară. Nu ne panicăm la prima notă proastă, ne păstrăm calmul, analizăm puțin să vedem ce a dus la acest rezultat și împreună cu copilul vedem ce pași are de făcut ca să remedieze nota. Este destul de greu ca un copil să exceleze la toate materiile, chiar dacă notele acum se dau parcă mai ușor “ca pe vremea mea “. În plus, în clasa a cincea, copilul trece de la o doamnă învățătoare care știa ca a învățat mult la matematică azi și era mai îngăduitoare la istorie cu copilul, la profesori individuali pentru fiecare materie. Profesorul nu știe ca elevul a învățat la altă materie, ca a avut test la un alt profesor, și de aici dificultatea de adaptare când trecem din primar în gimnazial.

Avem tendința să controlăm foarte mult, în ideea de a-I proteja și de a-I ști în siguranță. Dar dacă ne uităm la noi, realizăm ca cele mai mari reușite au venit după un moment greu în care ne-am descoperit resursele. Dacă nu ne folosim resursele atunci când chiar avem nevoie de ele, nici nu știm ca sunt acolo.

De exemplu ai mei copii nu au “timp” pe electronice, o să credeți ca nu sunt normală, dar am grijă ca să aibă un program cât mai variat, să aibă pe platoul zilnic: activități cu sens (rutinele zilnice în care facem câte puțin azi ca să fie mai bine mâine), alimentație cât mai corectă (vorbim totuși de niște adolescenți), somn bun, sport, socializare în format fizic, și, bineînțeles, partea academică. După ce toate astea sunt îndeplinite, este timp suficient pentru electronice.

Când am văzut ca din cauza schimbărilor hormonale specifice vârstei, unul din copii nu mai putea adormi la o oră rezonabilă, iar calitatea somnului a avut de suferit, am aplicat blocarea electronicelor înainte de somn, dar asta doar când a fost o problemă. Limitele sănătoase sunt foarte fine și pot aluneca de multe ori în hiper control sau în ignorare. De cele mai multe ori aici ies la suprafață fricile și anxietățile noastre ca părinți. Când vezi ca un lucru te macină foarte mult la copilul tău, ar fi minunat sa te privesti pe tine, ca părinte, prima data. Încearcă să te intrebi de unde vine nevoia de control?

Alexisme.ro: În clasa a V-a, în majoritatea cazurilor se schimbă și programul copiilor, învață după amiază, au timp liber dimineața. Dacă stau singuri acasă copiii cum putem să îi ajutăm să își facă un program, o rutină nouă astfel încât să nu stea doar pe tableta sau pe telefon – să și citească sau să învețe (visul oricărui părinte:). Cât durează până se obișnuiește cu o rutină? Funcționează lista rutinei pusă pe frigider? În cameră? Oriunde în casă?

Ana Maria Toma, psihoterapeut: Ooooo da, ciclul gimnazial care vine fără after, fără dus și adus de la școală de fiecare dată, fără control pe cât, ce, când a făcut! Creierul nostru de părinte este în anxietate maximă, suntem
încă în momentul in care credem ca putem controla fiecare aspect și după primele săptămâni de școală, cedăm când realizăm ca acest control nu mai este posibil. Copiii noștri realizează și ei că nu mai au adult care să îi controleze non-stop și încet încet forțează limitele. Nimic greșit, chiar ceva normal până aici. Problema e ca limitele forțate să nu îi facă rău ireparabil, în rest, totul e OK.

Rutina este minunată dar este pentru moși, creierul adolescentului are nevoie de structură, dar în același timp are nevoie și de adaptabilitate, și de pierdut timpul chiar dacă nu ne place.

Noi, ca părinți este bine să stabilim cu ei un program/o rutină: trezit, mâncat, pregătit pentru școală, timp liber sau sport, prânz , școală, timp liber, cină, pregătit pentru somn și somn.

Dacă mai apare în program o meditație la una dintre materii sau un curs, realizăm ca timpul devine prea scurt. Așa ca propun ca în weekend să facem cu copilul o privire de ansamblu asupra săptămânii ce urmează și să vedem unde timpul este prea scurt, cum putem să mutăm unele task-uri în altă zi sau ce mai putem tăia din ele. Țin mult să spun ca lucrul ăsta trebuie făcut cu copilul, mai mult lăsat el să își programeze rutina, cu supravegherea adultului.

Și niciodată nu putem fi siguri ca lucrurile se întâmplă cum vrem noi, e vorba de încredere, dar și de conștientizarea ca vorbim cu un copil/adolescent nu cu un adult și ca testarea limitelor este prezentă.

Alexisme.ro: Este și momentul când poate apar colegi noi sau poate s-a mutat la o școală nouă copilul, dar chiar dacă merge la aceeași școală, are de gestionat multe: profesori mulți cu stiluri diferite. Putem să îi ajutăm noi părinții să se adapteze? Sau mai facem un pas în spate dar nu de tot? 

Ana Maria Toma, psihoterapeut: Un pas în spate în care să pregătim plasa de siguranță este întotdeauna de preferat. Suntem acolo, ascultăm, validăm emoțiile, trăirile, dar ținem cont ca nu e viața noastră. Proful nasol a
existat dintotdeauna și fiecare din noi trebuie să găsească resurse prin care să îi facă față. Conflictele mici dintre copii sunt normale, țin tot de testarea limitelor. Dar nu înseamnă ca îi aruncăm in valtoarea noii perioade și gata, stăm. Nuuu, croșetăm la plasa de siguranță. Suntem atenți la comportamentul copilului: refuză să meargă la școală, nu poate dormi bine, nu mănâncă suficient, mănâncă prea mult, este prea irascibil, plânge din orice și multe altele sunt semnale de alarmă ca ceva nu merge bine și ar trebui să investigăm.

Alexisme.ro: Cum putem menține deschisă calea dialogului cu copilul care nu prea comunică?

Ana Maria Toma, psihoterapeut: Firește, nici cu copilul cu care comunică, nici cu cel care nu comunică nu putem să avem pretenția să ne ducem cu un chestionar și el să răspundă ca la interogatoriu. Avem de lucrat cu ei constant și asta o facem cel mai ușor prin oglindire. Noi povestim despre noi, despre greutățile noastre și abia apoi copiii pot începe să comunice. Noi tindem să pozăm în perfecți în fața copiilor. Imaginează-ți că ai o problemă si te duci să o povestești prietenei tale care are viața perfectă.
Dacă reacția ei ar fi de judecată, nu ți-ai mai deschide inima. Ascultarea, empatia, punerea în pantofii copilului ajută tare mult.

• Din perspectiva copilului: 

Alexisme.ro: Apar probabil și modificări hormonale la această vârstă, preadolescență, copiii au toane și strări conflictuali cu sine fără să își dea seama de ce. Cum să îi ajutăm să înțeleagă că deși încă sunt copii, se vor schimba nu doar fizic, e nevoie de adaptare?

Ana Maria Toma, psihoterapeut: Adolescenții sunt “șantiere în construcție”. Focusul lor se mută spre apartenența și validarea grupului. În plus, tocmai acum se gândește și corpul să intre în renovare: nu te înalți, ești prea înalt, ai coșuri, ai mustața, nu ai mustața, vocea e ciudată, îți miroase transpirația și ți-e foame non-stop. Dar tu vrei să ai grupul tău, să fii acceptat și validat în interiorul lui. Iar în acel grup nu sunt părinții.

De multe ori e bine să le luăm treptat, nu avem de unde ști cum va reacționa fiecare copil la acest proces. Eu sunt de părere că trebuie să fim pregătiți și să acționăm la nevoie. Din punct de vedere fizic, o vizită la endocrinolog care să facă o verificare și să îi explice anatomic este de dorit, pentru coșuri, o vizită la dermatolog, pentru suflet să-I ascultăm fără să sărim repede în ajutor, doar să fim empatici cu trăirile lor, fără să îi criticăm sau să îi corectăm. 

Alexisme.ro: La gimnaziu, în clasa a V-a se așteaptă mai multă autonomie și responsabilitate din partea copiilor, ceea ce poate fi o provocare. Au note, nu mai au calificative, nu știu să învețe la fiecare materie, să se așeze și își organizeze programul. Mai facem teme cu ei?

Ana Maria Toma, psihoterapeut: Din punctul meu de vedere niciodată nu ar trebui să facem teme cu ei. Să îi ajutăm, da. Să îi verificăm, da, dar nu sa facem teme cu ei. De ce? Pentru că atunci rolul de profesor și cel de
părinte se suprapun și de cele mai multe ori intră în conflict.

Alexisme.ro: Cum se evităm această anxietate legată de școală și performanță care este și a părintelui
nu doar a copilului? 

Ana Maria Toma, psihoterapeut: În primul rând anxietatea vine de la părinte, iar copilul o preia și bineînțeles îi adaugă și el un alt sens. Validarea și înțelegerea de cele mai multe ori fac minuni și bineînțeles întoarcerea în rațional: am test la școală și de cele mai multe ori îmi este rău fizic când intru în sală și mă blochez. Primul lucru care pot să îl fac atunci este să respir să aduc cât mai mult oxigen creierului, să număr de la zece la unu rar și conștient, bineînțeles o gură de apă rece ajută. Încet, încet somatizarea ar trebui să se diminueze. Dar apoi ar trebui să lucrăm pe ce ne aduce în stare aia: frica de eșec, frica de ridicularizare, perfecționismul, frica de abuz, rusine sau efectiv știu că nu am învățat.

Părinții și copiii trec așadar prin pubertatea celor mici mai repede și în cu totul alt context față de cel în care noi părinții am crescut. Ne este mult mai greu nouă părinților mileniali pentru că vrem să îi ajutăm pe copii să se dezvolte emoțional încărcătura simt că e mult mai mare, apare presiunea de a fi perfect ca părinte și de a răspunde tuturor nevoilor DIFERITE ale copiilor tăi.

Alexisme.ro: Cum știm dacă avem nevoie de ajutor de la un terapeut care să ne ghideze în aceste ape tulburi? Suntem tentați să spunem: am fost și noi copii, am trecut prin aceste probleme și ne-am descurcat.. De ce si mai ales când să vină familiile la ședinte de terapie? Cu ce îi ajută ?

Ana Maria Toma, psihoterapeut: Da, am fost copii diferiți față de copiii noștri de azi din cauza contextului social în care am crescut, a mediului, a resurselor de care am avut parte, a valorilor și multe altele. Este o diferență mare între generații și asta este un laitmotiv al tuturor timpurilor: ce o să facă cei care vin, că îi văd prea slabi. Noi am fost o generație a marilor descoperiri tehnologice și a evoluției rapide, pe ei îi văd altfel, mai deschiși spre cunoaștere, mai polivalenți, mai curioși, dar și cu o presiune mai mare din partea societății.
Presiunea pe care o simțim noi ca părinți ai acestei generații, față de cum erau părinții noștri este direct proporțională cu presiunea simțită de copiii noștri. Avem tendința să spunem că le oferim totul deci și ei trebuie să ofere totul fără să mai luăm în calcul trăirile individuale, nevoia fiecărui individ de a se cunoaște pe sine de a-și
valida emoțiile. Mulți dintre noi am trăit o copilărie reprimată de emoții și nu pentru că am avut părinți răi, ci pentru ca atât au știut. Diferența între un copil cu o inteligentă emoțională dezvoltată (care își simte emoțiile, le
înțelege și știe să acționeze în consecință) și unul care nu își înțelege emoțiile se vede în situațiile de stres sau de presiune. În acele momente, îl loc să ia decizii corecte, ia luăm decizii pripite sau se blochează efectiv.

Ședințele de consiliere cu copii sau cu adulți asta fac, descifrează aceste emoții și ne învață cum să le folosim și să înțelegem că situațiile tensionate din familie sau cu cei din jur nu sunt întotdeauna gândite cu premeditare ci efectiv sunt emoții prost gestionate. Nu trebuie să fii bolnav să vii la psiholog, nici nu trebuie să vii cu anii în terapie, dar de multe ori o privire a unui specialist asupra unei situații care ți se pare fără scăpare poate relaxa lucrurile lăsând astfel loc de rezolvare.