Am crescut până acum un copil, fără ajutorul bunicilor, și oricât de greu mi-a fost există un avantaj. Acela că noi doi, ca părinți am decis cum să îl creștem. Fără să dăm explicații nimănui. Suficient că noi între noi avem viziuni diferite uneori, sau că se bagă din când în când X și Y prieten sau rudă cu sau fără copii să ne explice cum să ne educăm copilul.
Am acceptam și bunele și rele din viața mea, și am reușit să accept faptul că tragediile au avut un scop, au fost o lecție de viață. Mă gândesc de multe ori cum ar fi fost mama mea bunică? M-aș fi certat cu ea toată ziua pentru că am fi avut viziuni diferite asupra creșterii copilului? Sau ar fi fost blândă și m-ar fi lăsat să fac cum cred eu, chiar dacă nu coincidea cu sfaturile ei?
Nu voi știi niciodată răspunsul, dar simt că ar fi fost mândră de mine ca mamă și de nepotul ei (în curând și un frățior). Pentru că știu că am moștenit bunătatea și tonul ei cald, dragostea de a sta în bucătărie, mângâierile și vorbele dulci, sensibilitatea.
Războiul generațiilor
Socrii vin destul de rar în vizită și atunci începe războiul generațiilor. Și nu mă înțelegeți greșit, sunt pâinea lui Dumnezeu, muncitori, deși în vârstă, și mereu dornici să ajute și să facă tot. Ei bine, tocmai aici se sparge buba: eu, obișnuită singură, fără să mi se zică ce să fac, soacra mea, obișnuită și ea toată viața să facă ce știe, cum știe, că doar a crescut și ea 3 copii. Cunoaște-ți replica, așa-i?
Și încerc să mă abțin, să nu zic nimic, dar jur că la un moment dat nu mai pot să tac. I-am chemat pe bunici ca să stea cu D., să se joace, să se bucure de ei, pentru că întreabă des de ei, să îl răsfețe pe el. Dar mereu mâncarea, spălatul geamurilor, călcatul sau orice altă treabă prin casă e mai importantă. Vă sună cunoscut?
Eu nu știu să cer sau să accept ajutor. Faptul că o recunosc este un pas mare. Dacă nu fac ceva în sensul acesta am să ajung exact ca cei din generația părinților noștri, ca soacra mea, care din prea multă bunătate controlează tot, fără să știe.
Ca părinte ești prins în această buclă a vinovăției: îți dorești să crească lângă bunici copiii tăi, să îi răsfețe, dar uneori asta înseamnă să taci și să înghiți în sec toate spusele lor: dacă nu îți pui papucii, nu mă joc cu tine, dacă nu mănânci tot nu mai vorbesc cu tine, te spun lui taică-tu că ai aruncat cu mingea. .. etc.
De bunici trebuie să ne bucurăm și cred în asta, dar cum să facem să trecem peste această gaură mare de comunicare? Cum îi facem pe ei să înțeleagă că și noi știm lucruri și vrem să ne creștem altfel copiii, fără să îi jignim pe bunici care prin asta se simt lezați că nu ne-ar fi crescut bine pe noi.
Aș putea să tac și să zic ca ei dar să fac ca mine, doar că acum D. a crescut și îl simt bulversat, plus că mi-o zice: de ce buni nu mă lasă să fac asta? de ce îmi zice așa? Tot ce am știut să îi spun a fost: Buni așa iubește! Și așa este: ea iubește calcând rufele, gătind 3 feluri de mâncare zilnic, aranjând haine, ștergând geamuri, făcând clătite. Este limbajul ei de iubire pe care îl folosește- singurul pe care îl știe. Așa a fost învățată toată viața: serviciile făcute cuiva drag o fac pe ea fericită (apropo, vă recomand două cărți absolut minunate și revelatoare legate de limbajul iubirii, și nu sunt doar pentru părinți, ci și pentru cupluri: Cele 5 limbaje ale iubirii, de Gary Chapman, și Cele 5 limbaje ale iubirii ale copiilor, Ross Campell & Gary Chapman).
Leave a Reply